Despre sinucideri

Radu P|RP|UŢ|

Franz Kafka, ne povestea el, a vrut să sară de la etajul cinci din Maison Oppetl, Malte Laurids Brigge, personajul lui Rilke, a vrut să sară de la etajul cinci la Paris, iar Bohumil Hrabal a căzut pe fereastră de la etajul cinci al clinicii de ortopedie de la spitalul Bulovka din Praga, unde era internat. Aşa ziceau medicii, că a căzut voind să hrănească porumbeii, dar Bogdan punea mâna în foc că, de fapt, Hrabal s-a sinucis, nu suporta degenerescenţa ireversibilă. Hrabal se sinucisese în iarna trecută, iar asta îl impresionase puternic pe Bogdan.

– Îi durea lumea, mă, de aceea au vrut să se sinucidă, a izbucnit odată Bogdan. Îi durea întreaga lume şi toată viaţa! De aceea le trecea prin cap să se sinucidă, iar unii chiar aveau curajul să se sinucidă. Ce crezi că mie nu mi-a trecut prin cap să mă arunc de la etajul cinci?! Mi-a trecut. Dar îngerul meu păzitor nu m-a lăsat. M-a salvat, m-a tras înapoi de la fereastră în ultimul moment. Ah, nici nu pot să exprim starea din acel moment. De mai multe ori am vrut să mă arunc ca Hrabal, ca Malte şi Kafka de la etajul cinci. Ultima oară a fost când a murit bunica mea – fiinţa cea mai dragă mie pe lumea asta. Dar mă însoţeşte mereu îngerul meu păzitor, nu mă lasă. Uite aşa – zice Bogdan ridicând fals consternat din umeri – mă ţine în viaţă ca să sufăr durerile lumii.

Îl ascultam cu sufletul la gură. Nu ştiu să fi fost vreodată până atunci mai impresionat de mărturisirea cuiva, poate doar în literatură. Nu ştiam pe atunci, aveam să aflu mult mai târziu că Bogdan specula nişte vorbe ale lui Hrabal pe tema asta. Saltimbancul! Caraghiozul! Nu voi şti niciodată câtă înşelăciune şi câtă durere autentică stăteau sub măştile lui!

– Şi nu mă lasă îngerul să mă sinucid – a continuat Bogdan – cred că din două motive. Mai întâi pentru că mi-e frică. Mi-e frică, mă! Nu am curaj să fac un salt de la fereastra etajului cinci. Măcar să fac un salt cu spatele, ca o pagină întoarsă după ce a fost citită. Aşa aş fi vrut, cu spatele, dar mă tem. Sunt prea impregnat de neliniştea sfârşitului, de aceea, probabil, chiar îmi place puţin să mă tem. N-aş prea putea să-ţi explic de ce, dar aşa simt… Dar aş putea să mă sinucid şi altfel. Să împrumut, de pildă, o canistră de benzină de la nea Mitică, vecinul meu de scară de profesie mecanic auto, să-mi dau foc şi să mă arunc arzând ca girafa în flăcări a nebunului de Dali. N-am avut curaj nici pe vremea lui Ceaşcă. Ar fi fost o sinucidere cu un scop nobil. Jertfa mea poate ar fi înflăcărat mulţimile, care s-ar fi ridicat poate împotriva dictaturii, ar fi fost astfel îmboldite să-l dărâme pe nenorocitul ăla de Ceauşescu. Dar n-am îndrăznit, mă, să fiu un Jan Palach, studentul ăla de la Univesitatea Carolină din Praga, care şi-a dat foc în faţa statuii Sfântului Václav în semn de protest faţă de invazia ruşilor. Dar eu am fost laş, mă! Nu m-am încumetat să-mi dau foc în faţa statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Palat. Eu, laşul, am dus un buchet de flori şi l-am aşezat sub copita calului lui Ştefan, a statuii lui Ştefan, care nu e Ştefan, după cum ştii. Dar am depus florile DUP| ce l-au împuşcat pe Întunericit. N-am avut curaj pe vremea aceea nici măcar să pun un buchet de flori sub copita lui Voitiş sau a lui Catalan, cum l-o fi chemând pe cal, care, după cum ştii, nu este calul nostru, dar ne închipuim că e. Pe de altă parte, lasă că nimeni altcineva nu a vrut să fie Jan Palach. Nimeni nu a avut curajul să-şi dea foc în faţa statuii Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Pentru câte-o muiere sau pentru că nu are servici îşi mai dă foc câte unul, dar pentru Fala Românilor nimeni. Neam de laşi căcăcioşi – asta suntem.

Bogdan mârâia de nervozitate, după obiceiul lui, încercând să-şi aprindă cu mâini tremurătoare o ţigară. Nu l-am lăsat să-şi iasă din priză:

– Şi al doilea motiv?

– Al doilea motiv este, uite (lovind violent Olivetti-ul de pe masă), asta! Nu mă lasă asta! Îngerul meu mă păzeşte de actul fatal, pentru că în mine se oglindesc şi rezonează durerile lumii. Iar eu le transmit mai departe prin scris. Oamenii îmi dau replici şi crâmpeie din viaţa lor, ca şi cum ar trăi pentru mine. În sufletul şi-n mintea mea, durerile şi bucuriile lor devin mai intense. De aceea trebuie ca eu să rămân pe lume, de aceea mă apără îngerul – ca să ajung până la fundul sufletului meu, acolo unde mă doare întreaga lume. Îmi asum asta.

– Grea misie ţi-ai ales.

– Nu, nu mi-am ales nimic. Să fii girafă în flăcări nu este o alegere. Este o chemare. Ţi se impune acest joc serios, cu el te naşti. Te bucuri de el cât te bucuri, apoi îţi dai seama la un moment dat că te sperie, te lasă singur pe lume, te depărtează de cei dragi. Dar nu te lasă să te sinucizi, fiindcă trebuie să atingi culmea deşertăciunii spre care te îndrepţi cu ochii larg deschişi ca spre o împărtăşanie.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist