Din nou despre regionalizare (I) – pârleazuri, câini şi politicieni

Nu ştiu cum e prin altă parte, dar la Universitate cea mai aglomerată lună din an e luna iunie. După sute de pagini citite (scrise de studenţii diferitelor cicluri de studii), unele mai bune, altele mai puţin bune, după realizarea şi verificarea unor baze de date, pentru care milioane de celule Excel stateau ordonate în calcule matriciale, mai fă articol pentru săptămâna asta! Aveam nevoie de o discontinuitate în activitatea desfăşurată, să mă pot concentra asupra unui subiect lecturabil şi de cei ce nu sunt interesaţi de problemele mai mult sau mai puţin fundamentale ale geografiei. Îngrijorat că nu mai am decât vreo 3-4 ore până la deadline, am intrat în clubul Phoenix, deopotrivă pentru a mă hidrata, dar şi în speranţa că-mi va veni o idee salvatoare.

În ritmuri Whitesnake şi în murmurul general al cârciumii cu pricina, s-a detaşat o voce de adolescentă, ce consuma alături de prietenii ei sucuri necarbonatate, la o masa vecină. “Undeva în Marea Britanie, există un pod de pe care se aruncă în gol câinii de vânătoare”, spuse adolescenta, apoi am mai auzit ceva despre ultrasunete, pe care urechea umană e incapabilă să le perceapă. Văzusem documentarul respectiv, undeva pe un post de popularizare a ştiinţei, nu mai şiu care, fie National Geografic, fie Viasat sau Dicovery. Explicaţia acestui comportament bizar al câinilor era cu totul alta decât cea preferată de povestitoare, fiind de o banalitate înfiorătoare. Învăţaţi să sară deseori pârleazuri, câinii mai scunzi decât parapeţii podului, săreau în gol de la o înâlţime de câţiva zeci de metri, pesemne suficientă pentru a ajunge în raiul câinilor, sau în iadul lor. De la câini şi până la politicieni, să mă ierte mult mai prietenoasele patrupede, nu e decât un pas, mai ales că şi personajele din România care se îndeletnicesc cu politichia sar deseori pârleazul.

E posibil ca discursurile politicianiste despre regionalizare să fie reanimate, după ce guvernul Ponta va deveni istorie. Nu ştiu dacă viitoarea guvernare (nu mă mai interesează structura viitorului cabinet!), va fi capabilă sau nu să ducă la bun sfârşit proiectul de regionalizare – introducerea nivelului administrativ NUTS II, dar pot să afirm că datele problemei s-au schimbat într-o bună măsură. Eram aproape convins că Guvernul USL, raportându-mă la scorul pe care l-a obţinut în 2012, va fi capabil să introducă nivelul NUTS II în structura administrativă a României, mai ales că propunerea “Dragnea”, spre deosebire de cea anterioară (Basescu-Boc), venea la pachet cu păstrarea nivelului administrativ judeţean. Dar se pare că nici conservarea teritorialităţilor judeţene, firească dealtfel, nu i-a mulţumit pe “baronii locali”, ce au fost indispensabili în crearea majorităţii absolute USL-ului în Parlamentul din 2012. Probabil, se vedeau degradaţi, într-o eventuală regionalizare în care reşedinţa lor judeţeană nu era luată în calcul ca reşedinţă de regiune. Oricum, niciodată în istoria României autorităţile judeţene nu au fost mai puternice ca în guvernarea Ponta, până la dispariţia USL.

D.N.A.-ul a simplificat ecuaţia regionalizării, probabil fără să aibă această intenţie. Totul a început ordonat, cu România extracarpatică, conform dispunerii prefixurilor telefonice, apoi un Sălaj, ici, o Hunedoară, colo. Cu siguranţă urmează şi alte judeţele ardelene, care contează mai mult în ecuaţia politică naţională. Eliminând vârful ierarhiei politice la nivel judeţean, de multe ori în cazul ambelor partide ce domină viaţa politică actuală a României (PSD-ul şi PNL-ul de rit nou), conducerea centrală a celor două grupări politice va avea, teoretic vorbind, o forţă mai mare de decizie. Mai mult, ocupaţi mai degrabă cu regruparea în spatele unuia sau altuia dintre semi-liderii de la nivel judeţean, autorităţile locale vor fi mai mult oarbe şi surde la intenţiile autorităţilor centrale. Eliberaţi astfel de constrâgerile (i)morale şi de “datoriile” pe care le aveau către politicienii “de la judeţ”, politicienii “de la centru” vor putea într-o mai mare măsură să-şi impună proiectele în teritoriu, inclusiv cele de regionalizare.

Scriam la final de septembrie 2013, în articolul „Patriotismul şi policentrismul în ecuaţia regionalizării”, că patriotismul local (în sensul de judeţean) este cel mai mare duşman al regionalizării, că discursurile politicienilor sau ale intelectualilor, figuri publice sau nu, se pliază, în funcţie de situaţie, fie pe ideea patriotismului local/judeţean, fie pe cea a patriotismului naţional. Chestiunea vechilor teritorialităţi (provinciale) a fost ocolită în mod repetat de către discursurile regionaliste oficiale, fiind considerată un subiect tabu! Însă există discursurile regionaliste neoficiale, mult mai percutante, fiind eliberate de autocenzura ce acţionează în cazul celor oficiale, iar între timp aceste discursuri au din ce în ce mai mulţi adepţi, mai ales în rândul locuitorilor provinciilor ce au o imagine de marcă pozitivă.

Chiar în acest scurt timp ce a trecut de la încercarea guvernului USL de regionalizare, percepţia românilor asupra regionalizării s-a schimbat. De fapt, avem de-a face cu două maniere diametral opuse de raportare la regionalizare. Dacă în România extracarpatică, oamenii continuă să vadă în regionalizare un „bau bau”, care vine să le desfiinţeze „buna ordine” internă judeţeană, cât şi „buna relaţie” cu îndepărtata metropolă naţională, cei din România intracarpatică şi-au adăugat în vocabularul regionalizării cuvinte cheie, precum: autonomie sau federalizare. Până săptămâna viitoare, în conformitate cu cele afirmate, vă propun să lecturaţi scrierile ONG – ului Liga Transilvania Democrată.