Distopii pentru copii

De mai bine de un deceniu, literatura pentru „young adults“ a cunoscut un boom fara precedent. Dar, dupa moda vrajitorilor si a fantasy-ului, dupa cea a povestilor romantice cu vampiri si vircolaci, a sosit era in care visele vindute celor tineri sint la fel de distopice precum cosmarurile lui George Orwell. 

Este contra-utopia noua tendinta a literaturii pentru adolescenti!? Ce o face atit de apetisanta pentru publicul ei tinta? „Tendinta editorilor intr-o lume post-Harry Potter este sa incerce sa speculeze vreme de cit mai multi ani aparitia unui nou fenomen, agatindu-se de aceasta popularitate“, spune Melissa Bourdon-King, manager general al unei importante librarii canadiene.

Trend-ul utopiilor pe dos nu este nou; acum insa, el a atins apogeul odata cu imensa publicitate generata de lansarea filmului Jocurile foamei, anul trecut. Un an mai tirziu, multi analisti cred ca trend-ul distopiilor pentru adolescenti tinde sa se epuizeze.

Trecuta rapid din paginile cartilor pe marile ecrane, moda distopiilor pare a fi in culmea succesului. Macar in ceea ce priveste Jocurile foamei. Noul film din serie, Sfidarea, inregistreaza incasari-record, producatorii anunta construirea de parcuri de distractie inspirate de el si, in general, lumea vorbeste mult, in continuare, despre distopiile pentru cei mici.

„Semintele“ succesului acestor distopii par sa fi fost sadite – cum altfel? – chiar de J. K. Rowling in seria Harry Potter. Daca povestea vrajitorului de la Hogwarts incepea pe coordonate „supranaturale“ destul de conventionale, de la volumul al patrulea incolo ea a capatat nuante absolut nelinistitoare. Intii a fost intrecerea elevilor vrajitori din Pocalul de foc, incheiata cu asasinarea unuia dintre concurenti. A urmat, in Ordinul Phoenix, transformarea lumii vrajitorilor intr-o dictatura pe care nu ar fi renegat-o nici Big Brother.

In trilogia scrisa de Suzanne Collins, Jocurile foamei, America viitorului este un stat dictatorial botezat Panem, o uniune de 12 districte sarace conduse cu mina de fier de un district central numit Capitoliul. Anual, ca pedeapsa pentru o incercare ratata de revolta din partea districtelor supuse, Capitoliul organizeaza „Jocurile foamei“ – o infruntare de gladiatori televizata (si obligatoriu de urmarit) in care sint pusi sa se infrunte cite un baiat si o fata cu virste intre 12 si 18 ani, alesi din fiecare zona. Acesti concurenti numiti „tributi“ trebuie sa lupte pe viata si pe moarte intr-o arena special construita, pina cind ramine doar unul dintre ei. Cistigatorul devine o vedeta, iar districtul din care provine primeste din partea Capitoliului provizii de hrana suplimentare.

Harry Potter si mostenitorii lui literari continua sa livreze cititorilor tineri scenarii in care copii si adolescenti asemenea lor sint vinati sau torturati, fizic si psihic. Dar si inainte de Potter povestile cu zine au prezentat si ele scenarii oribile – vezi versiunile necenzurate ale basmelor fratilor Grimm. In povestile clasice insa, raul exista si actiona intr-o dimensiune numai a lui; in povestile actuale insasi lumea in care traiesc eroii adolescenti este malefica si criminala.

Cei care s-au aplecat asupra acestei chestiuni considera ca succesul de public al acestor contra-utopii pentru cei tineri (numite de unii „dyslit“), care vin cu probleme si intrebari mult mai mature si sofisticate decit fanteziile standard, este explicabil. Pentru ca, remarca Melissa Bourdon-King, aceste romane nu fac decit sa discute probleme cu care ne confruntam permanent, in lumea reala, dar „duse la un nivel extrem“.

Cea mai mare parte a cititorilor sint copii nascuti dupa imensul moment traumatic de la 11 septembrie. Ei au crescut intr-o lume care i-a obisnuit de foarte mici cu terorismul, cu tehnologia omniprezenta si invaziva, cu o cultura care exacerbeaza cultul „reality“, cu problemele de mediu si cu nesiguranta sociala si economica.

„Cum Dumnezeu ne putem convinge copiii sa se maturizeze cind noi nu am facut-o?“, se intreaba o comentatoare a ziarului „Belfast Telegraph“. „Cultura noastra ii invata sa judece numai dupa aparenta, sa dispretuiasca totul, sa triumfe fara talent. Distopiile actuale nu pling moartea liberalismului, ele arata triumful superficialului, al mediocritatii false si inguste la minte.“

Incercind sa isi explice succesul „dyslit“-ului, comentatoarea Laura Miller, intr-un articol publicat mai demult in „The New Yorker“, ajunge la concluzia ca „pentru tinerii cititori, distopiile prezentate de aceste romane nu reprezinta un viitor pe care trebuie sa-l evitam, ci o versiune a ceea ce se intimpla deja in lumea in care traiesc acesti tineri“.

In general, distopiile, mai ales cele pentru adulti (1984, Fahrenheit 451, Brave New World), extrapoleaza un anume aspect al prezentului pentru a crea o lume viitoare cumplita, cu scopul de a ne avertiza asupra pericolelor unei tendinte actuale. Laura Miller insa crede ca distopiile pentru tineri sint mult mai putin „didactice“ decit cele pentru adulti, fiindca ele vorbesc despre ceea ce se intimpla „acum“, in mintile tulburate ale adolescentilor.

Miller prefera sa vada in Jocurile foamei „o alegorie similara viselor provocate de febra pentru experienta sociala a tinerilor“. Cartea vorbeste despre felul in care tinerii sint aruncati in experienta liceului – prezentata drept ceva „minunat“ de catre adulti –, dar in care „regulile sint arbitrare si se schimba pe neasteptate. Liceele, a caror viata parintii nu o pot controla, in care cei dezavantajati sint brutalizati si ostracizati, „o lume dominata de o ierarhie sociala violenta in care cei bogati, cei aratosi si atletici culeg avantajele de pe spinarea tuturor celorlalti si in care, pentru a supravietui, trebuie sa fii o fiinta complet falsa“.

„Daca adevarul despre lumea adolescentilor de astazi este exprimat cel mai bine prin lupte de gladiatori, atunci America are o problema“, comenteaza Nancy Kress, una dintre cele mai populare autoare de literatura SF. „Copiii sint cei care aleg sa citeasca aceste carti, ele nu sint lecturi indicate de parinti sau de scoala.“ Din acest punct de vedere, teza Laurei Miller merita sa fie foarte atent cintarita.

Vazut astfel, succesul Jocurilor foamei devine explicabil pentru adulti. Suzanne Collins insa nu pare a fi de acord cu aceasta interpretare.

„Eu nu scriu despre adolescenta, eu scriu despre razboi pentru adolescenti“, spune ea. Collins, care provine dintr-o familie cu traditie militara si al carei tata a luptat in Vietnam, a debutat ca scenarista in 1991 la emisiuni TV pentru copii, dar, in scurt timp, s-a gindit sa scrie carti. Inainte de Jocurile foamei, ea a publicat o serie de romane bine vindute, Underland Chronicles, in care protagonistul, un baietel, ajungea intr-o lume aflata undeva sub New York. Un soi de Alice in Tara minunilor in care se pomenea foarte mult despre razboi, arme bacteriologice, genocid si spionaj militar, pentru care autoarea s-a consultat indelung cu tatal ei.

In Jocurile foamei, ea merge si mai mult in directia explicarii realitatilor razboiului pe intelesul adolescentilor. „Nu e poveste cu zine, este razboi, iar in razboi exista pierderi tragice care trebuie jelite.“ Autoarea crede ca, din anii ’70 incoace, cind televiziunea era mult mai precauta in a prezenta violenta reala, capacitatea tinerilor de a receptiona mesaje neplacute din carti a crescut. „Si asa trebuie sa fie“, crede Collins. „Trebuie sa ii educam. Daca asteptam prea mult, la ce ar trebui sa ne mai asteptam? Credem ca ii ferim pe tineri de anumite responsabilitati cind, de fapt, ii defavorizam.“

Aceasta atitudine „activa“ pare a fi in ton cu un anume aspect care diferentiaza distopiile pentru copii de cele pentru adulti. In acestea din urma, protagonistul este in cele din urma zdrobit de sistemul dictatorial. In cele pentru tineri, eroii intra in lupta cu sistemul: in Jocurile foamei, tinerii pornesc o revolta impotriva Capitoliului, iar Harry Potter reuseste sa infringa figurile sinistre care conduc Ministerul Magiei.

„Adolescentii, desigur, sint publicul ideal pentru asa ceva“, crede autorul rubricii „GeekDad“ a revistei „Wired“. „Sigur, distopiile clasice nu au fost scrise pentru adolescenti, categoria «young adult» nu exista pe atunci. Dar rebeliunea si insurectia par a fi o reactie naturala pentru adolescenti, care sint indrazneti si plini de hormoni, gata sa actioneze din motive idealiste. Adultii, asa cum sint ei portretizati in aceste carti, sint cinici sau blazati sau prea preocupati de propria lor siguranta pentru a mai rezista sistemului. E nevoie de un copil care sa spuna ca imparatul e gol.“

Incercind sa explice succesul „dyslit“-ului, Scott Westerfield, autorul seriei The Uglies, remarca faptul ca, in universurile literare pentru adolescenti, „distopia“ si „postapocalipticul“ se confunda. El crede ca, din punctul de vedere al unui adolescent, cele doua notiuni se pot confunda: una presupune un supracontrol, cealalta o lipsa completa de control – fete diferite ale aceleiasi monezi.

Westerfield vede in „dyslit“ reflectarea realitatilor in care traiesc adolescentii americani. Pe de o parte, liceele presupun o intimitate redusa, reguli, restrictii vestimentare si o supraveghere electronica tot mai mare. „La doar citiva pasi distanta de aceste medii care imita 1984“, spune Westerfield, „lumea adolescentilor se transforma in Mad Max – gasti/triburi razboinice, tunsori salbatice si sofat periculos. Nu e de mirare ca «dyslit»-ul pentru adolescenti imbratiseaza ambele extreme ale hipercontrolului si ale haosului, combinind ideea unui guvern opresiv cu cea a ruinei postapocaliptice.“

Astfel, salbaticia apare drept locul unde evadezi de autoritatea opresiva ale carei reguli nu rezolva problemele (Westerfield subliniaza ca, in licee, uniforma nu te salveaza de batai, iar cenzurarea internetului nu te fereste de pedofili). In plus, spune autorul, este bine de remarcat ca aceaste „salbaticii“ sint, de fapt, locuri unde natura a redevenit stapina dupa ce vechea ordine s-a prabusit.

„Apocalipsa nu mai este atit de rea cind lasa loc pentru schimbare si crestere“, crede Westerfield. „Din acest punct de vedere, nu e ciudat ca «dyslit»-ul a devenit noua tendinta in literatura pentru adolescenti. La urma urmei, moartea si renasterea nu sint rezervate numai pentru vampiri, sint un proces prin care trec civilizatii intregi. Sa te gindesti la cum functioneaza aceste revolutii, ce libertati aduc ele si care parti ale unei culturi merita pastrate si care aruncate este, cu siguranta, o ocupatie sanatoasa pentru mintile celor tineri.“

„Prin fata ochilor imi trec tone de propuneri de romane distopice“, spune Lisa A. Sandell, editor executiv de la Scholastic Press (cei care au publicat Harry Potter si Jocurile foamei). „Pustii par inca inclinati sa citeasca astfel de literatura. Cred ca, atit timp cit lumea in care traim continua sa para infricosatoare – si este –, cititorii vor fi atrasi de acest gen. Nu stiu daca aceasta atractie se va epuiza repede…“

 „Distopia, ca gen, este pe moarte“, crede insa Barry Goldblat, agent literar. „Asta nu inseamna ca Jocurile foamei nu vor continua sa se vinda insa din punctul meu de vedere, piata literara a depasit aceasta tendinta.“

Asta nu inseamna ca nu vor mai aparea romane de gen, mai ales in lunile urmatoare. De exemplu, in Statele Unite, se bucura de succes seria Divergent de Veronica Roth. Numai ultimul roman din serie s-a vindut (spune „Publishers Weekly“), in ziua aparitiei, in peste jumatate de milion de exemplare. Hollywood-ul deja pregateste o adaptare al carei prim episod va avea premiera in primavara lui 2014 si care este prezentat drept noul Jocurile foamei. Este o afirmatie care tine mai mult de marketing, evident, in speranta ca succesul din librarii se va transpune si la box-office.

Numai ca istoria recenta spune altceva. Niciuna dintre aceste mari francize literare devenite francize cinematografice nu a fost capabila sa genereze o tendinta. Multe alte serii de carti au fost adaptate in ultimii ani si majoritatea s-au dovedit esecuri sau, in cel mai bun caz, succese moderate.

„A fost Harry Potter, apoi Amurg, acum Jocurile foamei. Nimic nu va intrece asta pina nu se va termina seria. Nu poate exista decit un singur obiect al veneratiei fandomului“, spune Heather Duval, o tinara fana a seriei lui Suzanne Collins.