Caută 
1 MIN
Erau doisprezece. Mâncau un bob de grâu, din cel de-al treisprezecelea strălucea doar aura.
Bobul de grâu îl împărţeau în douăsprezece părţi. Beau un strop de vin.
Asta le era hrana şi băutura.
Acum stau aplecaţi peste bobul de grâu şi-l împart în părţi egale. Din cel de-al treisprezecelea străluceşte doar aura…
Le luminează ochii întunecaţi, buzele palide, feţele trase. Ei beau sîngele lui
Şi mănâncă trupul lui. Zi de zi, bob cu bob.
Picătură cu picătură: din el a mai rămas doar aura.
*
Înăuntrul luminii noastre se află o altă lumină, strălucitoare
Şi înăuntrul inimii noastre o altă inimă. Iubitoare.
*
Este omul doar materie? O formă de existenţă a ei?
Oare în amurg sufletul nu e mai greu decât trupul?
*
Scara spirituală pe care sufletul urcă spre înalta cunoaştere are porţiuni rupte, trepte care nu există sau pe care urcându-le alţii le-au făcut să se prăbuşească sub greutatea necunoaşterii lor. Pentru a ajunge la adevăr nu e nevoie numai de forţa minţii şi de supleţea inimii, ci şi de credinţa că dincolo de ceea ce nu există, există o existenţă care suplineşte nonexistenţa şi că aceasta nu este decât o treaptă dintr-un şir întreg de trepte ce duc spre lumină.
*
Vă spun: există două lumi. Una a întrebărilor, cealaltă a răspunsurilor.
Un Dumnezeu care întreabă şi unul care încearcă să răspundă la toate.
*
Mai întâi să postească inima şi apoi ochii. Căci dacă vor posti ochii, inima va tânji în întuneric.
*
Nu te închina la propriul tău chip ca la un idol. Când îţi piepteni părul sau când îţi netezeşti barba, nu murmura rugăciuni nici pentru Cel de sus, nici pentru Cel de jos, căci oglinda lor eşti tu.
*
Cum poţi reda oare pe acel Dumnezeu care e doar strălucire, doar lumină şi bucurie? Icoanele ar trebui să fie nesfârşite simfonii, o îmbinare de suflet şi lumină. Coloane de lumină ţâşnind într-un spaţiu fără dimensiuni.
Ce pereţi ar putea să împodobească ele?
*
Ceea ce ai făcut desăvârşeşte!
Desăvârşeşte şi ceea ce n-ai făcut şi nu vei putea face niciodată.
*
Cine îşi leagă credinţa în lanţuri se teme de ea.
Iar cel fără de credinţă e ca o bucată de lemn care strigă.
*
Cel ce s-a exilat
pe urletul său ca pe o insulă,
cel ce se agaţă
de spaima sa ca de un pai,
nu va cunoaşte mîntuirea,
căci teama lui îi ucide pe ceilalţi.
*
Cu trei zile înainte de-a se gândi cosaşul să-şi desprindă coasa din cui, iarba pe câmp deja sângerează. Astfel şi sufletul.
*
Lac de grâu
în apus
peste care plutesc
galbene
pălării de orez:
ciudate păsări de seară.
*
Femeia cu sânii ca iarba
pe care urcă în apus turme de melci bărboşi,
pe sfârcurile tale de piatră
adânciţi în propriile lor gânduri, stau pastorii mării,
trişti ca nişte Cristoşi.
Din pletele lor curg melci şi moluşte
ca nişte alice pe ţeava unei puşte.
Vai, Cristoşii mei palizi,
Cristoşii mei blânzi,
de ce plângeţi cu lacrimi atât de fierbinţi?
Noi plângem pentru că ne este teamă
de ochiul păgân şi iarba ieşită din minţi!
*
Un animal când se împerechează
cu un alt animal
nechează sau geme de plăcere.
Sufletul însă când se atinge de un alt suflet
suferă şi geme de durere,
căci în orbirea lui
el se îndepărtează de acea lumină care e Domnul.
*
Orice om este Rege în patria lui.
Deci vă spun: purtaţi-vă ca şi cum aţi fi regi sau fii de regi.
Sunteţi fiii omului liber, care e Rege în patria lui!
*
Are grijă de pământ luna?
Nu, de pământ are grijă
Sora Moarte.
Ea îl ară,
ea îl seamănă,
ea îl piaptănă,
ea îl culege.
Ea îi curăţă rănile,
ea îi taie venele.
Ea, pururi albă,
pururi blândă,
pururi frumoasă,
Sora noastră Moartea!
*
După trei paşi, copilul orb strănută, după care văzu nişte luminiţe albe ce se roteau în aer. Punctele luminoase veneau de undeva de sus, îi înconjura chipul şi apoi, jucându-se, i se aşezau pe umeri, pe palme şi pe gene. La atingerea lor, copilul simţi înăuntrul său o uşoară teamă, amestecată cu bucurie.
Văd nişte bulgări mici de lumină, îi spuse el fratelui său mai mare care se oprise lângă semafor.
Ce fel de bulgări?, întrebă acesta.
Bulgări mici ca nişte puncte. Îmi stau pe umeri şi pe mâini şi bâzâie ca un roi de albine.
Sunt suflete, zise fratele mai mare lovind uşor cu bastonul alb în trotuar.
Cum suflete?, făcu copilul.
Suflete, răspunse celălalt, răsfrângându-şi chipul gol în vitrină. Dacă sunt suflete, de ce sunt atât de mici?, spuse fratele mai mic, contemplându-şi înăuntrul său chipul înconjurat de un nimb de puncte strălucitoare.
De ce sunt atât de uşoare?, mai adaugă el cu nedumerire.
Sufletele sunt uşoare şi mici, spuse fratele mai mare. Atât de mici şi atât de uşoare, încât nu le percepe decât bunul Dumnezeu. Şi, uneori, copiii.
Copilul orb întrebă: După ce voi muri, mă voi transforma şi eu într-un bulgăr de lumină?
Dacă sufletul tău va fi bun şi drept, după moarte, vei deveni şi tu un punct mic şi luminos, care se va mişca în aer şi pe care-l va vedea un alt copil, asemenea ţie.
Dacă voi fi foarte bun şi foarte drept, nu-i aşa că voi fi un punct mai mare? Cât acest bănuţ pe care-l strâng în palmă?, întrebă copilul, ridicându-şi ochii orbi spre zidurile unei mănăstiri ce strălucea în zare.
Nu, spuse omul în negru, ivit pe porţile mănăstirii. De ce neapărat vrei sa fii un punct mai mare? Dacă vei fi mai bun şi mai drept decât alţii, sufletul tău va fi un punct mai mic şi mai puţin luminos, şi aceasta ca să nu întunece alte suflete ce-i vor ieşi în cale. Vei fi atât de aproape de El, încât nu vei mai avea nevoie de lumină. Noaptea, când copiii vor plânge în somn, tu vei fi candela oarbă ce va pâlpâi în întuneric.
După care omul înveşmântat în negru îl mângâie pe creştet şi se făcu nevăzut, odată cu luminiţele ce se topeau în aer.
*
În ziua când împlini treizeci de ani se făcu nevăzut. La masă râse, bău. Îşi veseli oaspeţii.
Nimeni nu-i sesiză absenţa. Continuară să mănînce, să bea. Dansul se dezlănţui în sală. Dezmăţul îi cuprinse pe toţi.
…El se îndepărta încet pe un drum de seară.
Liniştit se înălţa în urma lui pulberea drumului. Liniştit creştea cenuşa…
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
Îți recomandăm
