Caută 
1 MIN
Critica literară nu se reduce la un joc de putere. Ea este, o ştie perfect autorul Ficţiunii jurnalului intim, un mariaj pe viaţă, în care nu se poate umbla cu jumătăţi de măsură; critica este, de fapt, în esenţa sa, exteriorizarea unei mari iubiri faţă de literatură.
Nu m-am putut niciodată adresa lui Eugen Simion altfel decât cu formula „Domnule Profesor”, indiferent de funcţiile pe care le-a ocupat şi le ocupă în sistemul academic. Pe de o parte, pentru că aceasta mi se pare cea mai cuprinzătoare (şi cea mai bărbătească, pentru că detest şi evit cu încăpăţânare linguşelile); pe de altă parte, pentru că am crescut, eu şi generaţia mea, cu cărţile lui şi el este, în acest mod, chiar dacă indirect, profesorul nostru, al tuturor. Pe 25 mai, Eugen Simion împlineşte neverosimila vârstă de 80 de ani.
Aş vorbi, fără să simt că forţez lucrurile, despre o dublă „rezistenţă prin cultură” a lui Eugen Simion în anii de după 1990. Dacă mă refer în special la aceştia este pentru că, prin forţa împrejurărilor, în intervalul acesta l-am perceput eu, sigur că şi prin prisma operei sale de dinainte de 1989, dar şi prin prezenţa sa în spaţiul dezbaterii publice din presa culturală şi nu numai, ca pe un reper de neocolit. Nici de către aliaţi, nici de către oponenţi (nu vreau, nici de data asta, să scriu cuvântul „duşman”). Pe de o parte, e vorba de acceptarea riscurilor pe care le comportă angajamentul său strict cultural: puţine sunt personalităţile culturii noastre din ultimele decenii care au fost mai atacate, în termeni adesea meschini, triviali, precum autorul Scriitorilor români de azi. Criticul s-a detaşat însă de aceste lovituri, probabil că nu uşor (căci, bănuiesc, în astfel de cazuri distanţarea, deşi igienică, este extrem de dificilă) şi a ieşit nu doar cu fruntea sus, ci, lucru esenţial, neînrăit. Rara avis în balcanica noastră lume literară. A doua formă de „rezistenţă prin cultură” este refuzul consecvent de a ieşi din domeniul pe care îl slujeşte. Funcţia de Preşedinte al Academiei şi celelalte care au urmat în sistem nu l-au deprofesionalizat pe Eugen Simion. Or, eu cunosc multe cazuri în care scriitori de certă valoare, intelectuali subţiri au cedat sub presiunea importanţei provizorii pe care o căpătaseră şi şi-au neglijat opera. Ceea ce admir în cea mai mare măsură la Eugen Simion, dincolo de marea sa operă critică, este angajamentul total în literatură. E vorba de un devotament fără de care nu se pot realiza lucruri monumentale, fără de care criticul rămâne un biet funcţionar al vieţii literare, vânând un iluzoriu sentiment de putere. Or, critica literară nu se reduce la un joc de putere. Ea este, o ştie perfect autorul Ficţiunii jurnalului intim, un mariaj pe viaţă, în care nu se poate umbla cu jumătăţi de măsură; critica este, de fapt, în esenţa sa, exteriorizarea unei mari iubiri faţă de literatură. În lipsa acestei investiţii afective, discursul critic e decorativ, epidermic, demonstrativ, mediocru. Într-o extraordinară carte de confesiuni, intitulată programatic În ariergarda avangardei, Eugen Simion formulează acest credo: „În literatură (inclusiv în critica literară) trebuie să excelezi. Dacă nu, trebuie să abandonezi. Excelenţa înseamnă nu numai talent, ci şi: continuitate, amplitudine, volum de muncă (da, muncă; a fi critic înseamnă a avea o răbdare de cămilă) şi anvergură. Plus ceva care este poate mai presus de orice: o încredere mistică în literatură, trebuie să iubeşti literatura pentru a fi critic adevărat. Criticul nu trebuie să aibă vocaţie de procuror, ci vocaţie de preot. El slujeşte un zeu necunoscut care apare de oriunde şi nu se revelează decât prin operă.” Deci, literatura e o poveste pe viaţă: ori îi oferi totul, ori eşuezi lamentabil, pentru că te abandonează ea. Esenţial este ca, având o carieră memorabilă în spate, să rămâi fidel unei asemenea perspective poate romantice, oricum desuete, dar cuceritoare. Literatura nu este joc de culise, scenă pe care orgoliile îşi dispută întâietatea, nu e nici măcar un domeniu instituţionalizat (deşi nu poate funcţiona în lipsa instituţiilor sale), ci, în primul rând, experiment cu tine însuţi. Or, scriitor autentic e doar cel care îşi asumă un angajament total, la fel cum cititor mare e cel care înţelege că realitatea imită literatura şi nu invers. Iar criticul, ştim de la Ibrăileanu, se salvează abia atunci când reuşeşte să nu sufoce în el cititorul hedonist, dedicat total lumilor ficţionale.
Eugen Simion a trăit întotdeauna, de la primele sale manifestări pe scena literaturii, cu această utopie a operei. O mărturiseşte el însuşi explicit şi o face trădând o nesiguranţă netrucată, care e semnul trăirii autentice a propriului destin literar: „…trăim cu iluzia că putem înfăptui o operă importantă. Este utopia în care intrăm de tineri şi nu mai ieşim din ea până la sfârşit. De la un punct, nici nu mai avem curajul să ne întrebăm dacă merită. Dacă, totuşi, ne punem întrebarea, răspundem invariabil: merită, din moment ce nu o putem abandona…” În primul rând, de remarcat este că tot ceea ce realizează criticul se aşază în acest orizont al operei. Cuvânt esenţial, cuvânt cu greutate, care, din păcate, nu prea îl preocupă pe scriitorul român, iar pe critic cu atât mai puţin. Opera presupune efort neîncetat de construcţie, consecvenţă cu sine, profesionalism; înseamnă, încă, răbdare cu sine, forţă şi, mai ales, viziune. Exerciţiu de auto-disciplinare, rigoare, construcţie de sine. Toate acestea presupun o dăruire totală cauzelor nobile ale literaturii. Puţinii scriitori care au ambiţia titanică de a crea mari opere devin, din perspectiva comună, cantonată în imediat, nişte monştri (nu neapărat „sacri”), care emană energie, putere, care îşi organizează viaţa, îşi plămădesc destinul în aşa fel încât marea izbândă, „mântuirea” să fie realizarea acestei opere. Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, în critică Lovinescu, G. Călinescu, Eugen Simion – acestea sunt numele care-mi vin prompt în minte. Or, toţi aceşti mari scriitori au înţeles că o literatură nu se clădeşte vânând capodopera, ci adăugând, sistematic, carte peste carte. Eugen Simion mărturiseşte, la un moment dat, că are sentimentul că a scris prea mult. E inevitabil, acest tip de angajament total în actul creativ presupune muncă zilnică: Nulla dies sine linea. Altfel nu se poate, opera nu se poate realiza decât trăind permanent în realitatea ei. Iar Eugen Simion a realizat o operă critică monumentală.
Eugen Simion este un mare critic (ceea ce înseamnă: mare cititor # mare scriitor), care trăieşte, spre norocul literaturii române, de mai bine de cinci decenii (asta înseamnă jumătate de veac, dacă îmi ies corect socotelile…) într-o Castalie a spiritului. Adică în miezul literaturii române. Şi, slavă Domnului, toate semnele mă încurajează să aştept de la el alte câteva sinteze fundamentale.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Îți recomandăm
