ÎNCONDEIERI

Fainoşag

De Ioan MILICĂ

joi, 04 august 2016, 01:50

1 MIN

Printre cuvintele care au iscat vâlvă în presa românească a ultimilor ani se numără şi substantivul fainoşag, un hibrid lexical regional pe care unii îl adoră, iar alţii îl detestă.

Obârşia termenului trebuie căutată în inima Ţării Ardealului, adică acolo unde influenţa maghiară, oglindită de sufixe precum –şag sau –şug, a făcut casă bună cu cea germană (fein). Din această uniune s-a născut un pui de cuvânt curat românesc, în fond tot atât de românesc ca şi feleşag (fel de a fi), furtişag, rămăşag sau vălmăşag ori, dacă ne raportăm la altă serie, belşug, beteşug, prieteşug sau vicleşug.

Probabil că fainoşag ar fi rămas liniştit la vatră şi ar fi circulat doar prin viu grai dacă nu s-ar fi întâmplat ca un copywriter al unei agenţii de publicitate să aibă ideea de a surprinde tipicul lingvistic al Ardealului într-o reclamă a unui aliment fabricat în Ţinutul Secuiesc. Cu alte cuvinte, s-a luat un hibrid românesc cu rădăcini maghiaro-nemţeşti şi s-a folosit ca termen-cheie şi ca nadă persuasivă într-o campanie realizată de publicitari bucureşteni pentru a creşte vânzările unei conserve produse în judeţul Covasna de o companie dintr-un concern norvegian. E logic, nu? Aşa se produc, în satul global, bunătăţile din Ardeal şi cele de la bunica.

Pentru a pricepe cât de norocos a fost cuvântul fainoşag să joace în reclame e suficient să amintim câteva consideraţii formulate de Raluca Feher, director de creaţie publicitară şi autoare a unei fascinante cărţi de călătorie, America dezgolită de la brâu în jos. Iată ce scria, acum doi ani, Raluca Feher în legătură cu soarta limbii române din creaţiile publicitare: „Lucrez în publicitate de 14 ani. Sub ochii mei, limba română e sterilizată, amputată, aruncată în beci şi bătută cu extinctorul peste gură. Sub ochii mei, brand manageri şi directori de marketing, persoane cu greutate decizională şi sărăcie intelectuală zic aşa: elimină „başca” şi „Pipăruş Petru”, primul nu ne place nouă cum sună şi al doilea nu ştim cine e. Iar dacă nu ştim noi, cine dracu să ştie cine e Pipăruş Petru? Cuvinte extincte, basme trimise la casat. Pune şi „păstârnac” la coşul de gunoi. Şi „precursor”, „cursă”, „docuri” şi, în general toate cuvintele care conţin ”cur”. Că sunt vulgare. În fiecare zi limba română sărăceşte, se-mpuţinează ca o băbuţă cu alzheimer care-şi uită portofelul la alimentară şi adresa casei unde locuieşte. În fiecare zi din calota de gheaţă a limbii române mai dispare o bucată. Sloiurile se rup în tăcere şi plutesc în oceanul negru al vorbelor care nu reuşesc să se facă iubite de brand managerii şi de directorii de marketing din România.” (feher.wordpress.com, 26 septembrie 2014).

Se zice că reclamele se hrănesc cu prejudecăţi şi modelează mentalităţi. Nici conserva cu fainoşag nu face excepţie de la legea concurenţei între stereotipurile de gândire şi de limbaj. Aşa cum actorii de filme îşi aleg, în beneficiul celebrităţii, nume de scenă eufonice şi atractive, tot astfel cuvintele care joacă în reclame îşi pot schimba forma sau înţelesul. Folosit în publicitate cu sensul ‘amestec de ierburi şi mirodenii ardeleneşti’, termenul a fost „desfăcut” de forma de plural, fainoşaguri, mult mai aptă în a semnala semnificaţia din limba vorbită, ‘fapt divers interesant, care atrage atenţia’. Altfel spus, publicitarul a gândit un sens contextual, ‘ingredient care dă savoare unui produs alimentar’, care a încins spiritele în masa de vorbitori. Unii chiar nu s-au sfiit să comenteze, în mediul virtual, că, la câţi conservanţi are produsul alimentar publicitat, numele ingredientului secret ar trebui să fie, mai bine, canceroşag! Cum pe noi nu ne interesează produsul publicitat, ci cariera unui regionalism care a jucat în reclame, e mai indicat să ne vedem de ale noastre!

Cam tot pe vremea când fainoşagul isca dispute între vorbitori, gazetarii, oameni cu iniţiativă şi cu imaginaţie, au preluat clişeul publicitar şi l-au pus pe alt făgaş, cel al transformării în locuţiune adjectivală. Aşa au apărut pe lume candidatul cu fainoşag şi România cu fainoşag (criterii.ro, 10 noiembrie 2014), telefonul cu fainoşag (Adevărul, 15 decembrie 2014), muierea cu fainoşag (Monitorul de Suceava, 28 august 2015) sau şoferul cu fainoşag (Botoşăneanul, 9 februarie 2016). Doamne, ce amestec de ierburi şi mirodenii lingvistice neardeleneşti! Unde mai pui că, în 2013, cuvântul fainoşag figura în topul celor mai căutaţi termeni româneşti pe motoarele Google? Pe atunci, ardelenismul nostru rivaliza cu mult mai uzitatele bitcoin şi selfie, şi ele tot cuvinte curat româneşti!

A rămas de adăugat un ultim detaliu. Dacă, în lumea reclamelor, regionalismul a fost folosit cu valoare stilistică apreciativă, în presa actuală – atât în cea serioasă, cât şi în cea satirică – fainoşag a dezvoltat o paletă largă de conotaţii peiorative. Astăzi, stabilitatea semantică a cvasi-locuţiunii „cu fainoşag” pendulează între paradoxal, ridicol şi prostesc. E, cum ar zice năsăudenii, un soi de mocicoşag nedorit, dar suportabil.

Noi, ca moldovenii, ne ţinem tare. Le avem pe ale noastre. Avem, vorba cântecului (Planeta Moldova, Alimentara), „harbuji şi cartoafe, curechi şi chiperi, (…) şi poamă şi perje, goldane şi prăsade”. Fainoşag nu ţinem.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi