Ingredientele incompetenţei sociale

Societatea românească este una premodernă, în care unitatea funcţională e familia extinsă (sau clanul, dacă vreţi), nu individul. Am tot scris despre asta: modul ăsta de organizare e specific societăţilor preindustriale, deci preurbane.

La 1870, rata de urbanizare în România era de 17%. În 1945 era de 24%. La 1870, 80% din populaţia activă era ocupată în agricultură. La 1945, procentul se păstra neschimbat. Toate datele arată că elitele antebelice şi cele interbelice au eşuat în eventuala lor tentativă de modernizare a României.

Mă refer aici la modernizarea socială, la modificarea radicală a structurii sociale, fiindcă alte tipuri de modernizare au avut un succes ceva mai pronunţat. Dar aceste „modernizări secunde” s-au proiectat pe o societate fundamental premodernă şi a cărei structură premodernă a rămas intactă – la fel cum autobuzele Mercedes ale RATB poartă călători a căror mentalitate e cu vreo 200 de ani în urma celei a inginerilor care au proiectat respectivele autobuze.

Comunismul însuşi a sucombat, la noi, în faţa acestei premodernităţi sociale, aşa încât după stabilizarea regimului partidul comunist s-a transformat într-un clan, exact pe modelul familiei extinse – la fel cum partidele „democratice” antebelice şi interbelice fuseseră, la rândul lor, clanuri controlate de familii extinse, nu partide în sensul modern al termenului.

Modernitatea se bazează pe reguli neutre, aplicate în mod identic indivizilor anonimi. Premodernitatea, în schimb, stă pe norme personalizate, în funcţie de locul pe care îl ocupi în familia extinsă şi de regula de distribuţie a resurselor în interiorul familiei extinse.

Aşa se face că, de exemplu, ceea ce într-o societate premodernă este perceput ca „schimb de daruri” (un tip de schimb diferit de cel economic – şi o obligaţie permanentă în interiorul reţelelor familiei extinse), într-o societate modernă este perceput ca „trafic de influenţă” şi combătut ca un comportament indezirabil.

Mulţi dintre corupţii noştri de azi nu percep acţiunile lor ca fiind expresii ale corupţiei pentru că ei nu percep lumea ca fiind compusă din indivizi autonomi şi anonimi, ci din structuri familiale personalizate, în care oferta de daruri e o obligaţie, iar ofertantul e valorizat pozitiv.

Norma premodernă obligă soţul să găsească un job soţiei şi/ sau amantei (şi reciproc), părinţii să-şi „chivernisească” copiii, bunicii să susţină copiii şi nepoţii, obligaţii similare fiind atribuite verilor, unchilor, mătuşilor, afinilor, naşilor şi aşa mai departe. A refuza să te achiţi de obligaţiile astea duce la penalizarea „răufăcătorului”. Un întreg sistem de forţă e pus atunci în joc, sistem care merge de la încercarea de recuperare a transgresorului, de „readucere pe calea cea bună”, până la ruperea relaţiilor.

E important să înţelegem premodernitatea fundamentală a societăţii româneşti – inclusiv a celei urbane (dar deloc urbanizate), cu papa şi maman, cu ma tante şi mon oncle, cu prieteni de familie, cu canastă şi bridge, cu toate instinctele şi ritualurile unei burghezii aristocratizate (deci a unei burghezii care refuză modernitatea şi păstrează intact modelul familiei extinse) – dacă vrem să înţelegem cu adevărat unde suntem şi ce se întâmplă cu noi.

Imensa majoritate a viciilor pe care le atribuim comunismului sunt, în realitate, atribuibile premodernităţii noastre fundamentale. Îi reproşăm, de exemplu, lui Ceauşescu, că a transformat un partid într-un clan, operând în interiorul modelului familiei extinse, dar nu vedem că şi noi operăm în interiorul aceluiaşi model. Răspunsul la o astfel de observaţie e, de regulă, „Da, dragă, dar familia lui era una de gherţoi analfabeţi, care n-avea niciun drept să conducă România”. Ei bine, ăsta nu e răspuns de orăşean propriu-zis, în sensul occidental al termenului, ci de boier urban – o specie care nu mai există (sau care cel puţin nu mai are influenţă publică) decât în societăţile subdezvoltate.

Există însă şi o contribuţie specifică a comunismului la subdezvoltarea noastră – şi ea constă în producţia generalizată de anomie socială. Nu în sensul dispariţiei normelor, fiindcă societăţile socialismului real au avut propriul lor sistem de norme, ci în sensul refuzului de a mai respecta vreo normă.

Una dintre cele mai oribile consecinţe ale comunismului asupra noastră a fost tocmai asta: dispariţia pe scară largă a înţelegerii normelor ca expresii ale binelui public. Această înţelegere e înlocuită cu duplicitatea („zi ca ei şi fă ca tine”) şi cu credinţa că tot ce vine din zona publică e abuziv, imoral – şi, tocmai de aceea, irelevant.

Anomia socială generalizată, neîncrederea în instituţiile şi în normele publice, golirea de sens a spaţiului public sunt observabile în toate societăţile foste comuniste – şi numai în ele. Iar asta indică un abuz masiv din partea zonei publice la adresa celei private, abuz de care nu ne-am vindecat nici până azi.

Neîncrederea în norma publică are două consecinţe majore: pe de o parte, ea duce la imposibilitatea apariţiei cetăţeanului, care e prin excelenţă o fiinţă publică; pe de altă parte, ea desfiinţează orice posibilitate de solidaritate civică: orice apel la norma publică făcut din partea celui defavorizat generează o ostilitate aproape reflexă din partea celui care ar trebui să se supună normei invocate.

Toate astea generează un cerc vicios prin care ne auto-sabotăm şansele de revenire la normalitate. Iar apogeul acestui proces constă în apariţia individualismului anomic post-comunist – o specie de individualism radical diferită de cea pe care se întemeiază modernitatea.

Ei bine, combinaţi premodernitatea fundamentală cu anomia socială generalizată şi cu individualismul anomic şi veţi avea imaginea exactă a societăţii româneşti de azi, în care majoritatea angajaţilor sunt plătiţi cu salariul minim pe economie (în cazul fericit în care au contract de muncă), în care respectul pentru drepturile celuilalt e aproape de zero, în care încălcarea normelor (prin mită sau trafic de influenţă) e la ordinea zilei, în care oamenii îşi construiesc prestigiul public prin duplicitate şi prin utilizarea masivă a resurselor familiei extinse – şi în care tinerii sunt arşi de vii în cluburi.

Poate măcar acum, în faţa unei asemenea tragedii, ne vom opri, ne vom cere iertare toţi de la toţi şi vom începe să ne vindecăm refuzând anomia şi începând să reconstruim spaţiul public. Măcar atât. Pe urmă, cine ştie, poate vom ieşi, în fine, şi din premodernitate.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist