Ispaşa ruşinii (II)

La „homo humuleştensis”, teama de oprobriul public, schimbarea violentă a stării de spirit, sentimentul inexplicabil că „altcineva” din afară influenţează capacitatea proprie de judecată sunt contrazise cât se poate de des de neruşinarea voioasă şi amorală, care – culmea! – nu repugnă simţului nostru moral. Zidul arhaic al unei culturi a ruşinii, fortificat cu sistemul de valori limpede închegat al creştinismului, se năruie sub loviturile de berbec ale neruşinării populare.

La Creangă, ruşinea este una, şi aceasta se manifestă faţă de colectivitate şi faţă de apropiaţi, iar culpa este alta, sublimă putem zice, dar… lipseşte cu desăvârşire. Cultura ruşinii este surpată la eroii lui Creangă de absenţa unei culturi a vinovăţiei. Păcatul, socotit în ascetica ortodoxă ca o boală care atrage după sine moartea sufletului, nu zdruncină deloc sănătatea sufletească nici măcar a lui Ivan Turbincă, deşi acesta îşi duce zilele pe lângă Dumnezeu. După ce îl minte pe Dumnezeu, modifică cu bună ştiinţă mesajul divin şi pune Moartea să facă altceva decât poruncise Domnul, Ivan este dat de gol. Se ruşinează foarte în faţa Atotputernicului şi făgăduieşte să moară liniştit, adică în spirit creştin, dar imediat după aceasta uită de ruşinea trasă şi pune în aplicare o nouă şmecherie prin care să eludeze moartea.

Să remarcăm faptul că la Creangă mai nicăieri ruşinea nu este în relaţie cu credinţa. Nici Ştefan a Petrei, nici Nică, nici Harap Alb, nici moş Ioan Roată nu invocă, nu pomenesc măcar de cele sfinte când sunt năpădiţi mai mult sau mai puţin de ruşine. Mai mult, părintele Oşlobanu, ca să se defuleze de ruşinea cauzată de cei doi inspectori, nu pregetă să pomenească de cele sfinte în injuriile lui şi să arunce cu pravila cea mare după cei doi, „lăsând sfintele încolo”. Poate doar în episodul vizitei lui vodă putem spune că avem de-a face cu ruşinea în sens creştin („cu ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă”). În general însă, în mentalitatea ţăranilor lui Creangă, ruşinea se exprimă în afara referinţelor religioase.

Nurorile cele mari (cea mică e lipsită de ruşine de la început) se ruşinează grozav în faţa soacrei, dar asta nu le împiedică să chefuiască pe ascuns, iar apoi să ia zilele acesteia. Naratorul Amintirilor spune pe şleau cum stă treaba cu ruşinea aceasta degrabă uitată. După isprava cu cireşele, lui Nică îi este ruşine de lume („n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine”), însă curând uită de ea: „Însă ce-i de făcut?… S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă şi las-o moartă-n popuşoi ca multe altele, ce mi s-au întâmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rând ca la moară”.

Acesta este modul de a gândi al ţăranilor lui Creangă. Pe cât de năvalnic, de visceral se manifestă ruşinea în sufletul eroilor săi, după cum am văzut, pe atât de repede trece. Trece şi nu lasă urme. Nu este de mirare deci că ruşinea începe să funcţionaze în gol şi intră în derizoriu, rămâne la nivel declarativ. Baba din Povestea poveştilor îi spune ţăranului: „Nu ţi-i oarecum să vorbeşti aşa de faţă cu o bătrână ca mine?”. După aceea însă îşi alege, fără ruşine, chiar ea o… bârzoietă „şi începe s-o puie în lucrare cum se cade…” Cu alte cuvinte, baba renunţă la ruşine, aşa cum şi spune înainte de a-l sfătui pe ţăran ce să facă cu mirabila recoltă: „acum trebuie să las ruşinea la o parte”. Tot astfel, eliberaţi de feşele subţiri ale ruşinii, se comportă cucoana din Povestea poveştilor şi personajele din Ionică cel Prost. De altfel, sursa principală de umor în cele două poveşti tocmai aceasta este: aparenţa de ruşine, seriozitate şi respectabilitate şi realitatea mult mai necrispată, frustă şi neruşinată.

Nici o clipă personajele Humuleşteanului nu sunt apăsate de ideea vinei. Sunt toate nişte coane Chiriţe, pe care le „munceşte” cugetul din când în când, superficial şi declarativ. Nu au deloc conştiinţa vinei personale. Nimeni nu poartă răspunderea morală atâta vreme cât nu este prins când face o faptă reprobabilă şi, prin urmare, nu intră în „gura lumii”. După ce beau şi se distrează în casa frumoasei crâşmăriţe, catiheţii fură care ce poate şi merg liniştiţi la gazdă fără nici cea mai mică remuşcare. Acest tip de comportament iese cel mai bine în evidenţă la Nică. Am văzut cu câtă violenţă reacţionează când se face de ruşine în faţa fetelor de la scăldat sau în faţa colegilor de şcoală la procitanie („şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mânios”). Aceste manifestări ale visceralului sunt cauzate în ambele cazuri de teama că se face de râs în faţa satului. Dar nici o clipă eroul nostru nu are mustrări de conştiinţă că a greşit. La o altă poznă, aceea cu smântânitul oalelor, Nică doar se miră naiv cum de l-a putut ghici mama. Nu are nici un grăunte de mustrare de conştiinţă. Discursul „moralicesc” al mamei (va fi fost pe placul junimiştilor) trece pe lângă urechile lui. În învăţătura creştină ortodoxă mustrarea de cuget coincide cu „întristarea” şi „zdrobirea de inimă”, acea durere lăuntrică sau părere de rău a omului pentru că a scârbit pe Dumnezeu prin faptele lui. Regele David socoteşte întristarea drept cea dintâi jertfă pe care o aduce omul pentru păcatele sale. Iar Apostolul Pavel scrie: „Întristarea pentru Dumnezeu naşte pocăinţa neschimbăcioasă, iar întristarea lumească naşte moartea” (2 Cor.7, 10). Nici una din aceste întristări la Creangă! Şi nici consecinţele lor! Personajele lui nu urmează pildele sfinte. Dănilă Prepeleac nu ia pilda vameşului cel păcătos, care din multă ruşine şi întristare nu îndrăznea să ridice ochii săi către cer, ci se tânguia, bătându-şi pieptul cu pumnii. Dănilă omoară boii fratelui şi „dă din umere” fără păsare, apoi „cârpeşte o minciună” şi cere şi iapa, iar după aceea devine, ce-i drept, ctitor de mănăstire, însă unul cauzat mai mult de circumstanţele în care se afla decât de mustrări creştineşti. Moş Ioan Roată îşi recunoaşte, dreptu-i, vorbele nesocotite, dar e departe de Apostolul Petru, care, ieşind din curtea arhiereului, a plâns amar pentru cuvintele lepădării lui. Pe Ioan Roată îl mână mai degrabă ambiţia şi întristarea dezonoarei, care, ne previne Apostolul, este o întristare lumească şi deşartă, ce nu duce decât la moarte, aşa cum a fost, de pildă, întristarea lui Saul şi a lui Ahab, care nu le-a folosit la nimic.

Exemplele de acest fel sunt cu duiumul, dar nu pot descurca (nici nu-mi propun) toate iţele încâlcite ale unui război de ţesut al mentalităţilor legate de ruşine, război care pare astăzi că nu mai trebuieşte nimănui. Până la urmă important este că rămânem cu aceşti oameni pătimaşi, gata să se dea de ceasul morţii pentru onoare, prestigiu, cinste, însă şi gata să zică precum popa, dar să facă precum ei, oameni instinctuali, amorali ca nişte copii, semănând până la un punct cu acele personaje sanguinare şi imorale ale Renaşterii. Accentuatul spirit ludic şi visceral îl au şi unele şi altele. La Creangă însă totul este temperat de bună voie şi relativizat de umor.