Jumătăţi de măsură

Cu parcările „de acasă” stăm – sau vom sta – bine, după cum s-a decis în ultima şedinţă a Consiliului Local, dar ce facem cu cele care nu sunt pe unde merge lumea la serviciu? De exemplu, străzile din centrul oraşului (şi nu numai) sunt sufocate în timpul zilei de maşinile care staţionează uneori şi pe două rânduri. Prea multe soluţii la această problemă nu sunt. Deunăzi, un consilier local a propus o „terapie de şoc”: interzicerea accesului auto în centrul oraşului – evident, cu excepţia maşinilor de intervenţie şi a celor utilitare. Măsura e prea drastică, deşi e inspirată din exemplul unor capitale vest-europene. Doar că acolo este vorba de taxe de acces sau de parcare fie şi pe marginea străzilor, nu de interdicţie totală. Parcările multietajate ar putea rezolva cel puţin parţial problema, dar actualul plan urbanistic al Iaşului nu prevede aşa ceva.

De fapt, la noi, problema reală este că Primăria suferă de o lipsă cronică de credibilitate. Chiar şi atunci când se întâmplă ca o decizie să fie de bun augur, ea e întâmpinată cu neîncredere de către ieşeni. Cu atât mai mult atunci când, pentru punerea ei în practică, se va percepe o taxă sau se va renunţa la un alt proiect sau se va schimba direcţia traficului într-o zonă a oraşului – aşa cum face, de exemplu, fantomatica comisie (sic!) de circulaţie a Primăriei. Şi proiecte în aşteptare sunt, slavă Domnului! Ele sunt incluse în aşa-numita Strategie Integrată de Dezvoltare a Municipiului Iaşi 2015-2030, care poate fi consultată pe pagina de internet a primăriei. Doar că de la proiect la decizie finală e-o cale-atât de lungă, vorba poetului, că nu se ştie deloc când la faptă-o să se-ajungă.

În loc să se ascundă după liste de obiective propuse şi tărăgănate la nesfârşit, sau în spatele vieţii în roz prezentate în oficiosul municipalităţii, primarul – dacă e într-adevăr primarul ieşenilor – ar trebui să deschidă administraţia locală publicului. Sau, folosind un cuvânt la modă, să o transparentizeze. Un exemplu foarte la îndemână şi care nu presupune niciun fel de cheltuieli vine de la canadieni. Acolo, înainte de a se deschide un şantier pe un spaţiu public (stradă, parc etc.) locuitorii din zonă sunt informaţi prin fluturaşi pe care-i găsesc în cutiile lor poştale (la fel cum ieşenii găsesc în ale lor urările primarului de Crăciun şi de Paşte). Fluturaşii respectivi – de obicei de format A4, tipăriţi faţă-verso – conţin tot ce trebuie să ştie riveranii (ca să folosesc un cuvânt de pe unele indicatoare de sens interzis amplasate în Iaşi) despre ceea ce urmează să se realizeze în vecinătatea lor: când încep lucrările, cât durează, cât vor costa, de ce se fac, ce avantaje vor aduce, cine conduce lucrările şi cum poate fi contactat proiectantul, respectiv executantul sau responsabilul din primărie pentru alte detalii. (Puteţi vedea aici un model de campanie de informare.) E complicat? Este mai eficientă „consultarea publică” de la noi faţă de modul altora de a se consulta cu cetăţenii? Cu atât mai mult cu cât obiceiul celor din primăria ieşeană este să ignore pur şi simplu propunerile venite de la cetăţeni. Cu unele excepţii, cum e cea privind replantarea teilor pe pietonal.

Dacă cei care conduc oraşul decid să stea într-adevăr de vorbă cu ieşenii, pot sparge gheaţa cu unul dintre proiectele de pe lista strategiei menţionate mai sus şi, în deplinul înţeles al sloganului „Împreună decidem viitorul oraşului nostru!”, să-l modeleze împreună cu locuitorii oraşului. De exemplu, în strategia amintită mai sus figurează „Amenajarea parcului public Teatrul Naţional”, un proiect estimat la 43 de milioane de lei respins din start de ieşeni tocmai pentru că nimeni din administraţie nu a ştiut sau nu a vrut să explice menirea lui şi, prin urmare, să aducă eventuale îmbunătăţiri acestui proiect, pe baza propunerilor care cu siguranţă ar fi venit de la cetăţeni. Astăzi, parcul respectiv este o oglindă a modului în care este administrat oraşul: o fâşie de câţiva metri lângă pietonal, în rând cu spaţiul verde din faţa Primăriei, e plantată cu gazon frumos tuns; dar dincolo de primii copaci şi până la strada din faţa Teatrului Naţional totul e prăfuit şi uscat. Cu alte cuvinte, în faţă e vopsit gardul, dar în spate ştim cu toţii ce e. Domnule Chirica, domnule Harabagiu, domnule Botez, domnilor consilieri, puteţi renunţa la gardurile vopsite şi să vă ocupaţi de ce este în spatele lor? În acest fel veţi câştiga, cu siguranţă, sprijinul real – nu doar electoral – al ieşenilor, pentru că şi ei vor avea de câştigat dacă administraţia locală va fi pe de-a-ntregul a oraşului.