Lanţul slăbiciunilor

Vara, în presa românească sunt publicate zeci de articole despre calvarul pe care trebuie să-l îndure solicitanţii de paşapoarte. Relatările se întind, cu precizie aproape astronomică, pe durata lunilor iulie şi august. Aglomeraţie, cozi, nervi, bătaie de joc şi, deasupra tuturor, umilinţă. Acestea sunt cuvintele cel mai frecvent folosite în titlurile informărilor despre paralizia care afectează ciclic serviciile de eliberare a paşapoartelor.

Pe măsură ce valul de indignare publică creşte, subiectul e preluat şi prelucrat de televiziuni. În compania imaginilor, cuvintele se dilată hiperbolic. Sub soarele torid de vară, aglomeraţia devine de nedescris, cozile sunt de-acum infernale, nervii, întinşi la maxim, bătaia de joc devine apoteotică, iar umilinţa, de neîndurat. S-ar zice că e sfârşitul lumii. Totuşi, la venirea toamnei, lava indignării se domoleşte mai abitir decât arşiţa care lichefiază an de an demnitatea solicitanţilor de paşapoarte. Pe la sfârşit de septembrie, problema iese ca prin farmec din atenţia furnizorilor de ştiri, doar pentru a fi reluată în anul ce va urma. E un caz tipic de românism administrativ. Presa latră, lamentarea trece, problema rămâne nerezolvată.

Considerat din unghi raţional, infernul de la paşapoarte nu e decât un lanţ al slăbiciunilor sau, dacă vreţi, o tristă comedie a erorilor. Veriga cea mai slabă constă tocmai în faptul că funcţionarii statului, de la mic la mare, cunosc datele problemei şi, totuşi, nu fac ceva pentru a remedia, pe cât se poate, deficienţele. La noi, se ştie bine, nu se face nimic decât atunci când e prea târziu.

Filmul de groază de la serviciile de paşapoarte din toată ţara are o intrigă ştiută şi un scenariu banal. Iată intriga: în lunile de vară se dublează numărul de cereri de eliberări de paşapoarte, iată şi scenariul: în actul I, sute de oameni se înghesuie cu noaptea-n cap la uşa instituţiei pentru ca, în momentul deschiderii, să poată prinde un bon de ordine, în actul II, zeci de oameni stau la rând, conform programărilor, la ghişeele de verificare a documentelor şi de preluare a imaginilor, iar în actul III oamenii stau la coadă pentru a-şi primi actele.

Serviciile de eliberare a paşapoartelor dispun de instrumentele necesare realizării actelor fără aglomeraţie, cozi, nervi, bătaie de joc şi umilinţă, dar nu toate sunt valorificate la potenţialul lor maxim. Să dăm trei exemple de slăbiciuni.

1. Taxarea. În privinţa taxelor pentru obţinerea unui paşaport simplu, statul român practică o şmecherie de valutist. Dacă vrei să îţi faci paşaport în ţară, plăteşti un preţ (aproape 300 de lei), dacă vrei să îţi faci paşaport în afara ţării, plăteşti alt preţ (100 de euro). Nu comentăm cuantumul taxei, nici de ce nu plătesc toţi solicitanţii aceeaşi taxă, ci ne limităm să constatăm că „italianul” sau „spaniolul” venit în România în concediu va gândi că face o economie când îşi face paşaport acasă, fie şi pe ultima sută de metri, înainte de a se reîntoarce în ţara adoptivă. Stând la coadă, am văzut mulţi stranieri care plecau mâine şi astăzi voiau să-şi ia paşaport. Ideal ar fi fost să primească paşapoartele pe loc, dar „aşa-i la noi, în România, tre’ să aştepţi!”. În consecinţă, am concluzionat că aglomeraţia se datorează, în mare parte, lipsei de prevedere şi de bun-simţ ce-i caracterizează pe unii dintre semenii noştri. Mai apoi, trebuie arătat că taxarea e greoaie şi pune lumea pe drumuri. Abia în acest an, Guvernul a flexibilizat niţel metodele de plată, dar achitarea taxelor e, în continuare, o procedură mâncătoare de timp. Deşi se poate plăti prin virament bancar, cei mai mulţi dintre solicitanţii de paşapoarte se bulucesc la ghişeele Trezoreriei. În plus, mulţi funcţionari bancari nu prea ştiu ce e de făcut într-o astfel de situaţie. Ca şi în alte cazuri de taxare, statul are o atitudine hrăpăreaţă. E iute la încasat, dar leneş şi refractar în a acorda eficient serviciile presupuse de plata unei taxe oarecare.

2. Accesul la ghişeu. Şocul care generează indignarea se manifestă încă din momentul în care cetăţeanul de rând află că trebuie să meargă la „Paşapoarte” cu noaptea-n cap şi să stea câteva ore la coadă, înainte de deschiderea ghişeelor, pentru a primi un bon de ordine de la un funcţionar care controlează dacă s-au plătit taxele. Ai plătit? Iată bonul! N-ai plătit? Vino, matale, după ce plăteşti! În alte ţări, procedura de rulare a documentelor necesare obţinerii paşaportului se derulează prin oficiile poştale, dar la noi Poşta Română e în colaps. Nu ştiu ce mă face să presupun că înghesuiala s-ar mai diminua dacă programul „Paşapoartelor” s-ar adapta la dublarea sezonieră a numărului de cereri, dacă în locul pistolarilor de la intrare s-ar instala automate de eliberare a numerelor de ordine şi dacă accesul în instituţie ar fi permis pe baza unui cod înscris pe bonul de programare, astfel încât să nu mai smulgă turma Domnului uşile din ţâţâni.

De altfel, cozile de la serviciile de paşapoarte sunt indicatori de civilizaţie. Acolo se vede ce-i poate omului pielea. Nu am de gând să exemplific întreaga paletă de grosolănii pe care le-am contemplat în ultimii ani la cozile de la „Paşapoarte”. Scriu doar că busculadele nu se produc din vina angajaţilor, că mulţi dintre românii plecaţi în străinătate şi-au schimbat doar părul, nu năravul, şi că unii dintre fraţii noştri de peste Prut nu dau nici măcar o ceapă degerată pe noţiunea de civilitate. Accesul la ghişeu se face adesea pe bază de nesimţire şi de agresivitate. În concordanţă cu atmosfera de menajerie, angajaţii statului fac şi ei ce pot ca, de altfel, toţi cei implicaţi în debandada administrativă din miez de vară.

3. Politeţea faţă de cetăţean. Am toată consideraţia pentru angajaţii care prelucrează datele solicitanţilor de paşapoarte. Lucrează mult şi transpiră chiar mai mult decât solicitanţii de paşapoarte. Mă întreb, însă, câtă consideraţie merită superiorii lor, adică cei ce au decis că cetăţeanul merită tratat cu respectul cuvenit unei cornute încălţate. Nu ştiu cum stau lucrurile în alte judeţe, dar, la Iaşi, în curtea serviciului de eliberare a paşapoartelor nu există, în ciuda cozilor mai lungi decât mintea celor cu drept de decizie, nici măcar o bancă pe care să te poţi aşeza în timp ce aştepţi, nici măcar un ghişeu unde să poţi plăti taxele în regim de urgenţă, nici măcar o biată ţâşnitoare de unde să poţi lua o gură de apă în caz că ţi se face rău, nici măcar un anunţ care să-ţi spună că, din pricina aglomeraţiei, stai şi aştepţi azi pentru a-ţi lua bon de ordine pe săptăluna viitoare.

Micile neajunsuri creează marile nemulţumiri.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi