Mizele lui Putin în Ucraina

Poziţiile pro-Putin exprimate sâmbătă de către Nicolas Sarkozy la o reuniune a liderilor UMP, principalul partid de opoziţie din Franţa, pe care îl conduce, nu trebuie să surprindă din cale afară. Fostul preşedinte a spus în esenţă că înţelege motivele anexării Crimeei, că trebuie evitat un nou război rece cu Moscova, că Ucraina trebuie ţinută la distanţă de Uniunea Europeană şi că, în general, "interesele americanilor cu ruşii nu sunt şi interesele Europei cu Rusia". Sarkozy joacă preponderent politic şi din acest punct de vedere a dorit să intre pe terenul Frontului Naţional condus de Marie Le Pen, o admiratoare declarată a liderului de la Kremlin. Ajungem astfel în situaţia paradoxală în care un preşedinte francez în exerciţiu, de stânga, pare astăzi mult mai apropiat de America, cel puţin în ceea ce priveşte chestiunea relaţiilor cu Moscova, în raport cu un fost şef de stat de dreapta care la vremea sa fusese un promotor al întăririi relaţiilor dintre Paris şi Washington.

Declaraţiile lui Sarkozy sunt evident oportuniste, dar ele sunt făcute sub presiunea unei realităţi politice şi sociale larg răspândite în spaţiul vest-european. Este o combinaţie de anti-americanism, promovat intens timp de zeci de ani de cercurile politice şi intelectuale de stânga, între altele şi pentru că Statele Unite sunt văzute ca principalul exponent al capitalismului global, pacifism (în anii ’70, în plină confruntare cu Uniunea Sovietică, un slogan la modă în Germania era "Better Read than Dead", "Mai bine roşu decât mort") şi o frustrare în creştere faţă de erodarea unor beneficii sociale pe care economiile europene practic nu le mai pot oferi automat datorită competiţiei cu zonele mult mai dinamice, în special din Asia. De unde şi ostilitatea în creştere faţă de imigranţi. În acest context, liderii politici din zona establishmentului tradiţional încearcă să contracareze asaltul partidelor populiste, care au înflorit literalmente în multe ţări europene, din Grecia şi Spania până în Finlanda, Olanda, Franţa şi Marea Britanie, preluând o parte din elementele lor de discurs, într-o formulă ceva mai moderată.

Însă, pe de altă parte, faptul că identificăm astfel de explicaţii de natură tactică nu ne împiedică să constatăm derapajul major în planul valorilor de pe scena politică occidentală. Interese politice, alteori interese economice, uneori convingeri ideologice, pun Europa într-o poziţie şubredă în raport cu o Rusie agresivă. Într-o intervenţie făcută la doar câteva sute de kilometri distanţă, de la tribuna conferinţei de securitate de la Munchen, care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, senatorul american John McCain, preşedintele Comisiei pentru forţele armate din Senat, avertiza că principalele provocări pentru lumea occdientală sunt ezitările, lipsa de voinţă, în a contracara agresiunea rusească din estul Ucrainei şi în general, de a apăra ideile democraţiei liberale la nivel global. În acest context, el s-a pronunţat în favoarea livrării de arme Kievului pentru a echilibra raportul de forţe în bătăliile cu rebelii sprijiniţi de Kremlin, ceea ce a creat destulă iritare printre oficialii germani care, în frunte cu Angela Merkel, se opun ferm unui astfel de demers.

Conferinţa de la Munchen este cea mai importantă reuniune internaţională axată exclusiv pe chestiuni de securitate. Anul acesta a fost dominată de criza din Ucraina. Angela Merkel a vorbit în plenul conferinţei în prima zi, abia revenită de la întâlnirea de cinci ore de la Moscova cu Vladimir Putin la care a participat împreună cu François Hollande. Discursurile oficiale de la Berlin şi Paris, într-un cadru mai larg din Europa, au în centru ideea că nu există o soluţie militară, ci doar una diplomatică. De unde şi opoziţia susţinută faţă de ideea livrării de arme Kievului. Însă, nu doar John McCain, ci şi Joe Biden se întreabă, pe bună dreptate, ce motive avem să credem că ruşii vor respecta un nou acord din moment ce le-au încălcat sistematic pe cele din trecut, ultimul fiind cel de la Misk.

Din acest ultim punct de vedere, declaraţiile făcute chiar la Munchen de principalii oficiali ruşi, în principal Serghei Lavrov, ministrul de externe Rusiei, declaraţii care pur şi simplu sfidează flagrant realitatea, nu au făcut decât să întărească argumentele Washington-ului. În general politicienii exagerează, eludează lucrurile care nu le convin, interpretează "creativ" faptele şi chiar şi cifrele, dar în cazul lui Vladimir Putinsau a lui Lavrov capacitatea de a fabrica o realitate fictivă care pur şi simplu îţi insultă pe faţă inteligenţa este de-a dreptul şocantă. În plus, analiza situaţiei este distorsionată masiv de câteva explicaţii care sunt luate de bune, automat, de o bună parte din mass media şi analiştii din lumea occidentală. Prima este aceea că agresiunea Rusiei în Ucraina este o reacţie la evenimentele care au dus la răsturnarea regimului Ianukovici de la Kiev. Fals, Euromaidanul a fost într-adevăr cel care a declanşat criza cu care ne confruntăm astăzi, dar Putin se pregăteşte pentru o confruntare masivă cu Occidentul de peste 10 ani de zile. O spun chiar oameni care la un moment dat i-au fost apropiaţi. De altfel propaganda mediatică virulentă împotriva Occidentului durează şi ea de ani de zile.

În al doilea rând, în mod paradoxal, Vladimir Putin este în mare tratat, chiar dacă critic, aproape la fel ca un lider dintr-o ţară democratică. Or, faptul că în Rusia au loc alegeri cu mai mulţi candidaţi nu trebuie să ne înşele în privinţa naturii regimului de acolo. Aproape toate mass media relevante, şi oricum în totalitate televiziunile importante, sunt controlate de Kremlin. Poziţiile cheie din administraţia de stat sunt controlate şi ele de siloviki, oameni proveniţi din serviciile secrete şi din poliţie, iar justiţia este ferm sub influenţă politică. După cum se dă semnalul judecătorii îl arestează, de exemplu, pe Mihail Hodorkovsky sau pot decide la un moment dat, la indicaţia lui Putin, să-l elibereze şi să-l trimită intempestiv în Germania. La fel de deconcertant este şi modul în care se face obsesiv trimitere la sprijinul masiv de care s-ar bucura Putin în interiorul Federaţiei Ruse. Când ai la îndemână un uriaş aparat de propagandă sigur că poţi să pozezi într-un erou. Însă chiar şi aşa, tot nu ştim cum arată lucrurile în realitate. Cât preţ poţi pune pe sondaje de opinie realizate, chiar profesionist din punct de vedere metodologic, într-o dictatură?

Un ultim aspect relevant pentru analiza conflictului din Ucraina şi pentru şansele ajungerii la un acord viabil, aşa cum speră Angela Merkel şi François Hollande, este faptul că nu sunt deloc clare intenţiile reale ale lui Putin şi cercurilor de putere de la Moscova. Care este motivaţia lor principală? Este destul de limpede că protecţia rusofonilor din estul Ucrainei este doar un pretext. Zilele trecute la o emisune Hard Talk, difuzată de BBC,un scriitor etnic rus din Ucraina respingea categoric acuzaţiile Kremlinului privind o aşa zisă prigoană la care această categorie de ucrainieni ar fi supuşi. Rămâne dimensiunea geopolitică, interesele strategice ale Moscovei. Ipotetica agresiune a Vestului, de care Rusia trebuie să se apere, ar putea fi o altă motivaţie. Puţin credibilă şi aceasta. Cum să-ţi imaginezi că puterile occidentale, care refuză cu obstinaţie să livreze armament Kievului, ar plănui să atace o putere nucleară ca Federaţia Rusă? Rămân desigur frustrările reale de la Moscova care a pierdut o parte considerabilă din fostul imperiu sovietic. Numai că spre deosebire de ce spune propaganda Kremlinului nu Vestul a obligat, cu japca, ţările respective să dorească integrarea euro-atlantică, ci a fost dorinţa acestora. 

Mai puţin discutat este însă un al aspect. Pe care îl avansează de exemplu Chrystia Freeland, membru în Parlamentul Canadian, fost jurnalist la Financiat Times. Ea se numără printre cei care cred că Putin are nevoie de crize de genul celei din Ucraina pentru a conserva regimul de putere de la Kremlin obturând celelate probleme majore din societate pe fondul elanului patriotic. În plus, o reformare a Ucrainei în spiritul promovat în UE, chiar dacă este un proces pe termen relativ lung, ar fi o ameninţare majoră, prin puterea exemplului, nu pentru Federaţia Rusă ca atare, ci pentru regimul kleptocratic de la Moscova condus de Putin.

Probabil că motivele agresiunii din Ucraina s-ar putea plasa undeva la intersecţia ultimelor două aspecte. Problema e că în aceste condiţii e greu de văzut cum s-ar putea pune capăt conflictului printr-un acord autentic. Ori Occidentul este dispus realmente să sprijine Ucraina, şi atunci este greu de văzut cum ar putea refuza în viitor livrările de armament către Kiev (pentru a creşte astfel masiv costurile umane si materiale pentru ruşi), ori doar mimează o soluţie abandonând în fapt ţara Rusiei.