Naţionala de tranziţie, înainte de Euro

Nimănui, spune o serie de microbişti care caută nod în papură şi papură în Munţii Făgăraş. Echipa naţională a României este aceeaşi trupă de plezirişti, anostă, îmbătrânită, lipsită de vână, şi (mai ales) lipsită complet de şanse chiar şi într-o grupă destul de accesibilă, cum este cea comandată de Franţa la Euro 2016. Şi eponimul acestei adunături de elefanţi este măreţul, unicul, generalul, selecţionerul milităros-habotnic, tata Puiu Iordănescu, care caută, îşi caută, se caută şi nu găseşte formula care să împace ceea ce se vrea de la reprezentarea României după opt ani de absenţă din high-life, cu ideile sale fixe încrustate în cuget şi simţiri. Fireşte că tot ceea ce s-a scris în ultimele două fraze reprezintă o glumă, una amară, care vrea să sintetizeze percepţia microbistului de rând asupra echipei naţionale. A microbistului stelist, dinamovist, craiovist, timişorist, ceferist, cesemesist, cel care îşi aduce aminte de reprezentativă din când în gând şi din meci în toamnă. Şi ori de câte ori îşi aminteşte, dă verdicte: bătrâni, graşi, depăşit, iconofil. Despre jucători la plural şi despre selecţioner la singular.

Revenim la întrebări: cui şi cât? Au folosit foarte mult cele două meciuri chiar şi hidoşenia aia de poarcă prin noroi împotriva Lituaniei. Nu mai vorbim de jocul cu Spania, cine a programat acest binom de întâlniri, merită toate felicitările şi spală toate păcatele FRF vizavi de stagiul de pregătire ratat în iarnă. Chiar dacă beneficiul acestei combinaţii poartă, în stil marin-sorescian un singur nume, Nicuşor Stanciu, şi tot e ceva. România are, pe tărâmuri franceze, trei jocuri de disputat, va întâlni şi o Franţă înnebunită de victorie, prefigurată de Spania de la Cluj, dar şi de o Albanie-Lituanie în faţa căreia trebuie să ne arătăm superioritatea apriorică. Elveţia este pe undeva, la mijloc, dar în comparaţie cu Griezmann şi Pogba, ce mi-e Sadiku, ce mi-e Zhaka? Ordinea binomului este inversă faţă de cel alcătuit la Giurgiu şi Cluj, dar nu asta contează. Important este (şi poate asta este învăţătura de minte din cele două partide) că reuşim să ne comportăm onorabil în faţa unor echipe de valoare, dar ne chinuim mult să depăşim un adversar modest, aliniat în propriu careu. Cu alte cuvinte, cum a dat a înţelege chiar şi Tata Puiu, avem atacanţi gârlă, dar nu nimerim poarta. Şi asta pune mari probleme, fiindcă depinde de staff-ul tehnic, în care cei trei secunzi, Moldovan, Isăilă şi Badea, au un rol mai important decât s-ar crede şi un cuvânt mai apăsat în faţa selecţionerului decât în situaţii cu care suntem obişnuiţi. În paranteză fie spus, pare să fie clar că, după retragerea generalului post-Euro, cei trei vor prelua frânele naţionalei. Revenind la jocul naţionalei, se aşteaptă prea mult de la realizări individuale care să compenseze deficitul de finalizare a acţiunilor ofensive. Cum eternul Sânmărtean pare a fi fost scos din schemă pe terenurile dificile, Stanciu a fost găselniţa reuşită. Pe ansamblu, fostul selecţioner Victor Piţurcă a construit scheletul defensiv al naţionalei prezente, cei patru actuali au adus un plus în jocul combinativ, lipseşte atacul. Faptul că Alibec nu a fost selecţionat, nu se arată un păcat prea mare a acestei conduceri, fiindcă ceilalţi atacanţi aleşi, Keşeru, Rusescu sau Andone, au arătat poftă de gol înaintea celor două jocuri internaţionale. Fireşte, “grăsanul” Alibec a dat un răspuns magnific pe teren neglijării sale, însă problema nu stă atât în atacanţii de careu, ci în felul cum sunt serviţi aceştia şi aici este mult de lucru. Demn de remarcat este că un alt deziderat important al naţionalei, întinerirea lotului, pare a se produce automat. Chiar şi inefabilul contribuie la aceasta, fiindcă fără dorinţa nimănui, jucători ca Mutu, Marica, poate Sânmărtean sau Budescu, par ieşiţi din circuit, în timp ce tineri ca Ivan, Andone, Florin Tănase, ca să nu mai vorbim de Stanciu, se cer imperios în echipă. Concluzii privind posibila reprezentare românească la Euro 2016 nu se pot trage încă, mai sunt de jucat două meciuri amicale, se mai pot întâmpla multe în cele două luni rămase cu jucătorii selecţionabili, însă, chiar dacă lucrurile nu stau excelent la lot, idei ca acelea exprimate de obişnuiţii hateri ai naţionalei sunt departe de realitate.