Nevoia de cuib

Am mai pus, cred, în imagine, proiectul de locuinţe sociale realizate într-un orăşel din Anglia. Îl reiau întrucât problema e acută în România, implicit în Iaşi. Nimeni nu e preocupat să-l rezolve rezonabil. În acel orăşel, un arhitect şi-a cumpărat un loc frumos pentru casă. De regulă casa arhitectului are pentru clienţii potenţiali rolul unui manifest estetic. Ca să şi-o construiască cu răbdarea necesară arhitecturii de calitate, şi-a vândut apartamentul din centru şi şi-a făcut în şantier o casă de lemn, demontabilă, ieftină, rapid de executat în care a locuit provizoriu cu familia. Conceptul casei provizorii a atras atenţia primarului din oraş întrucât erau necesare destul de multe locuinţe sociale. Îndată, împreună cu arhitectul, au conceput un proiect cu 30 de case construite pe terenul pus la dispoziţie de administraţia locală. Tehnologiile de execuţie simple, rapide, au permis realizarea lor de către cele 30 de familii, într-un an, evident cu asistenţă tehnică şi tehnologică de specialitate. Un obiectiv al proiectului a fost folosirea de materiale reciclabile. Lucrătorii, membrii familiilor acceptaţi în proiect, erau şomeri. Au fost plătiţi cu salarii lunare concomitent cu învăţarea meseriilor necesare în domeniul construcţiilor. În final, 30 de familii cu copii au obţinut câte o locuinţă socială, rămasă desigur cu teren cu tot în proprietate publică. Au învăţat meserii utile şi s-a mai întâmplat un lucru extraordinar. Nimeni nu s-a putut muta în casă nouă până nu au fost finalizate toate. Scopul restricţiei? Toate cele 30 de familii au muncit împreună la toate casele. Au petrecut împreună zilele libere. Şi-au serbat aniversările şi onomasticile. S-au transformat într-o comunitate viabilă cu o puternică viaţă socială. Proiectul acesta s-a realizat într-o ţară puternică, bogată. Oare nu şi-ar fi permis, cu uşurinţă, să ofere celor năpăstuiţi locuinţe gata făcute?

Pe la noi conceptul de locuinţă socială este încă puternic îndoctrinat. Atât în concepţia autorităţilor cărora, între noi fie vorba, le pasă din ce în ce mai puţin de această problemă, cât şi în concepţia posibililor utilizatori. Locuinţele sociale sunt apartamente de bloc, cu suprafeţe utile conform legii, adică mari, spaţioase. Sigur, nimeni nu-şi poate propune ca cei nevoiaşi să trăiască în condiţii insalubre. Dar piaţa capitalistă a României în ultimii ani arată că majoritatea cumpărătorilor se mulţumesc cu microlocuinţe cu suprafeţe utile cuprinse între 25 şi 40 mp! Acestea erau în epoca de aur locuinţe de stat cu confort redus sau foarte redus. Ele practic nici nu se mai construiau. Prin urmare se pune o întrebare duioasă: cum pot fi ajutaţi aceia care nu-şi pot permite luxul de a cumpăra acei 30 mp utili, construindu-le din bani publici locuinţe confortabile? Fără îndoială că exemplul englezesc adaptat la noi ne oferă idei. Ideea ar trebui să plece de la rezolvarea unei probleme sociale, comunitare şi de imagine grele şi grave, cum ar fi noul cartier ad-hoc, poreclit „dallas”, din lunca Bahluiului. Sau situaţia altor numeroşi sărmani cuibăriţi în cămine părăsite, ruine, coteţe, canale…

Primul pas necesar ar fi o cercetare sociologică şi chiar psihologică a acestor microcomunităţi şi a oamenilor din ele. Trebuie identificate astfel bolile pentru un tratament adecvat. Pe cercetarea amănunţită a nevoilor reale ale acestor oameni se poate concepe proiectul necesar şi suficient. Altfel spus nevoile minime pentru o locuire decentă şi modalităţile de reîncadrare într-o viaţă comunitară rezonabilă după modelul englezesc, dar nu numai. Eu aş fi atent cu majoritatea modelelor occidentale. Acolo pot corespunde, dar la noi pot deraia. Virgil Gheorghiu povesteşte cu haz cum a hotărât statul român, în vremea lui Carol I, să-i ajute pe consătenii lui, locuitori ai unei zone de munte foarte săracă. “Sunt săraci pentru că nu au vaci productive. O vacă din sat produce trei-patru litri de lapte pe zi, în timp ce una din Olanda produce 15-20!”, aq sunat analiza economică. „Hai să îmbunătăţim rasa de vite!” A venit ideea. S-a construit în acest scop un grajd luxos şi un cabinet veterinar din cărămidă, a fost angajat un veterinar cu şcoală şi a fost adus un taur de rasă superioară din Olanda. Toţi proprietarii de vaci, nici unul nu avea casă de cărămidă ca taurul comunal, au fost sfătuiţi, ba chiar obligaţi să-şi aducă la montă vacile, la nobilul animal. Dar, necaz mare, taurul n-a vrut pe nici una dintre vitele sătenilor! Nu-l interesau. S-au încercat toate subterfugiile. Să-l îmbete, să-l lege la ochi, degeaba! Animalul de prăsilă nu voia în ruptul capului să se împerecheze cu vacile locului. Povestea s-a sfârşit într-un fel. Veterinarul şi-a găsit alt loc de muncă. Taurul a ajuns la abator, iar grajdul de cărămidă a fost transformat în primărie. Morala: pentru multe dintre problemele noastre trebuie să ne cercetăm trecutul, dar şi prezentul pentru a identifica, a descoperi soluţiile cele mai potrivite modului nostru de viaţă.

Revenim la nevoia de cuib al celor fără adăpost sau cu adăposturi precare din Iaşi, dar şi din ţară. N-ar fi lipsit de interes ca Iaşul să dea un exemplu în domeniu. Cercetarea de care vorbeam poate aduce multe lămuriri în definirea proiectelor potrivite. În orice caz, sunt convins că imaginarea unor locuinţe simple, bine făcute, cu materiale tradiţionale (lut, chirpici, lemn), cu materiale reciclabile de toate felurile (sticlă, hârtie, cauciuc, plastic etc.), cu energie neconvenţională, cu implicarea viitorilor utilizatori în construirea lor, prin calificare la locul de muncă, pot fi obiectivele unui proiect. El poate primi şi finanţări extrabugetare. Dacă e gândit corect, poate fi un succes pentru autorităţi, pentru proiectanţi, dar mai ales pentru aceia care vor locui în ele părăsind actualele focare de infecţie…