O lege cu bucluc

De Ioan MILICĂ

joi, 14 martie 2013, 02:50

1 MIN

Prieten bun cu Sf. Aşteaptă, mă rog lui să nu se împlinească vorba veche: deşteptul promite şi prostul trage nădejde.

În anno domini 2008, 7515 de la facerea lumii, la finele lunii ianuarie, guvernul Tăriceanu aproba OG 15, întărită, la finele lunii octombrie, prin legea 221/2008, prin care se măreau salariile personalului din învăţământ. Ce vremuri! Vorba lui Dinu Patriciu, celebrul personaj al documentarului „Kapitalism – reţeta noastră secretă”, ne-am distrat mult în anii aceia. Şi ne-a plăcut. Motive de bucurie erau, slavă cerului! România avusese cea mai mare creştere economică din Europa, consumul atinsese cote de tip „Las Vegas”, ratingul de ţară era fixat în categoria „junk”, iar guvernanţii şi poporul dădeau cu tifla crizei care prinsese a bântui lumea. Se împlinea, ca şi în alte dăţi, vorba proverbului: „Lumea arde şi baba se piaptănă”. Ce a urmat se ştie. Cu o mână s-a dat, cu alte două s-a luat, iar poporul a priceput, pe propria piele, că orice distracţie are şi o notă de plată. Dar legea era lege şi trebuia (ar fi trebuit?) respectată. De la mic la mare, sindicatele din învăţământ au dat Executivul în judecată, judecătorii au dat profesorilor câştig de cauză, dar punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti s-a dovedit a fi un proces abracadabrant, simptomatic pentru democraţia cu lapte şi miere pe care o înghiţim la mesele regulate ale zilei.

Piesa de teatru absurd intitulată „Creşteri salariale” are, în esenţă, trei personaje, Guvernantul, Sindicalistul şi Judecătorul, iar intriga s-a ţesut în jurul întrebării „Ne daţi ori nu ne daţi?”.

Iată reprezentaţia dată la Iaşi. Prin decizia nr. 780/2011, pronunţată în sedinţa publică din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, admite cererile formulate de către reprezentanţii Federaţiei Sindicale „Alma Mater” şi îi obligă pe „pârâţi” „să calculeze şi să plătească reclamanţilor diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008, reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, aferente perioadei 01.10.2008 – 31.12.2009”. Dacă renunţăm la limba de lemn a făcătorilor de dreptate şi refacem şirul de cuvinte, înţelegem că Judecătorul, în virtutea legii, a hotărât ca Sindicalistului să i se recalculeze şi să i se dea nişte drepturi băneşti, iar Guvernantul (prin reprezentanţii săi) urma să se supună legii şi să pună în practică decizia dată. Având legea de partea sa, Sindicalistul (nume-simbol pentru mii şi mii de persoane) s-a bucurat, gândind că s-a făcut dreptate. Strâns cu legea, Guvernantul a cugetat, cu viclenie, „Bine, bine, om trăi şi om vedea!”, apoi şi-a văzut de ale sale.

Ce credeţi că a făcut, mai departe, Sindicalistul, simţind el că Guvernantul are de gând să-i poarte sâmbetele? Ei bine, Sindicalistul mic, vioi şi bine organizat, a recalculat, conform hotărârii Judecătorului, diferenţele, le-a pus frumuşel în tabele alcătuite ca la carte şi s-a ţinut de capul Guvernantului până când acesta din urmă, sătul să tot adune adrese peste adrese, somaţii peste somaţii şi delegaţii peste delegaţii, a deschis puşculiţa şi a întocmit un calendar de eşalonare a plăţilor restante. Până în 2016, sindicaliştii mici, vioi şi bine organizaţi vor primi ceea ce li se cuvine prin lege, sumele individuale fiind de ordinul miilor de lei. Parcă te simţi om când ştii că, mai de voie, mai de nevoie, fărâma de demnitate ţi-a fost respectată, iar legea a fost pusă în aplicare, nu?

În schimb, Sindicalistul mare, greoi şi slab organizat, a adoptat calea ancestrală a mamuţilor muribunzi: negocierea. A negociat cu Inspectorul, iar Inspectorul a ridicat neputincios din umeri: „N-am!”; a negociat cu Rectorul, şi a primit o ofertă de nerefuzat: „De unde?”; a negociat cu Guvernantul şi s-a ajuns la bună înţelegere: „Mai aşteaptă!”. Şi a aşteptat, a tot aşteptat, şi au trecut aproape doi ani. Până la Sfântul Aşteaptă e mai puţin de o eternitate.

Nedumerirea care a motivat scrierea şi publicarea textului de faţă este pur lingvistică, dat fiind că, până în prezent, vicleanul de Guvernant nu mi-a dat mie, sindicalistului, nici o para chioară din drepturile băneşti stabilite prin legea cu bucluc.

Conform tabelului cu beneficiarii Legii nr. 221/2008, publicat pe pagina de internet a organizaţiei sindicale „Unio” din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, figurez printre cele 816 persoane care au câştigat, conform deciziei nr. 780/2011, date de Judecător în dosarul nr. 6365/99/2010, dreptul de a primi ceea ce prevederile ţesute de Guvernant au decis că mi se cuvine.

Or, din câte ştiu, beneficiar înseamnă, în primul rând, „cineva care are foloase din ceva sau de pe urma a ceva”. Ca toţi sindicaliştii fideli unei organizaţii elefantine, în care vitezele de decizie şi de acţiune se apropie de randamentul cinetic al melcului, în care „negocierea” e cântarul cu care se măsoară demnitatea umană şi respectul faţă de lege, am beneficiat până în prezent de un singur lucru: un sac de promisiuni. Promisiunile, se ştie, nu dau de mâncare, nu cumpără haine, nu plătesc datorii, dar dau foarte bine iluzia că pun roata lumii în mişcare. Nu ştiu cum se simt ceilalţi 815 beneficiari al Legii, dar mie unuia mi s-a acrit de asemenea beneficii. Prieten bun cu Sf. Aşteaptă, mă rog lui să nu se împlinească vorba veche: deşteptul promite şi prostul trage nădejde.

Dacă nici cu legea de partea noastră nu suntem în stare să obţinem ceea ce ni se cuvine, atunci ce-i de priceput din spectacolul cu sindicalişti, judecători şi guvernanţi?

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi