Obrazele modernităţii

De câteva zile port în gând idei, imagini şi poveşti dintr-o carte despre care trebuia să fi scris mai devreme. Apărută în miez de toamnă, cartea semnată de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici, are darul de a-l scoate pe cititorul simandicos din confortul propriilor gânduri şi de a-l purta, graţie puterii de evocare a cuvintelor, la începutul veacului al XIX-lea, într-o epocă al cărei genom cultural, viu şi astăzi, aprinde în unii dintre semeni (mi-a trecut prin minte să scriu simieni) năravuri despre care unii ar spune că sunt curat româneşti.

Tehnica de documentare prin care sunt reînviate obraze boiereşti, prealuminate feţe domneşti, figuri de negustori şi chipuri ale unui cotidian dispărut sugerează că autoarea a studiat cu o curiozitate de naturalist instincte, reacţii, habitudini şi ecosisteme socio-culturale pe care mai apoi le-a aşternut în pagină cu un condei exersat şi curăţat de zgura sedimentului nesemnificativ. Cine descoase iţele cărţii descoperă un mozaic de surse documentare – acte, anuare statistice, condici, impresii de călătorie, manuscrise, memorii (şi dări de seamă şi amintiri), rapoarte, scrieri de ficţiune, scrisori ş.a. – pe care autoarea le-a valorificat cu pricepere de istoric şi cu îndemânare de povestaş.

Istoria nu e uşor de înţeles şi e greu de spus altora, dat fiind că, în ochii posterităţii, o realitate din trecut se prezintă mai puţin ca întâmplare şi mai mult ca lume de discurs. Acolo, în scrierile istorice, hotarul dintre real şi imaginar e pus la mare încercare. Citindu-i pe marii istorici nu poţi renunţa la a te întreba „cât din ceea ce scrie omul acesta e o chestiune de condei, adică de punere în scenă prin scriitură, şi cât e curată şi nedisimulată evidenţă?”. Dacă mai adaug că pentru unele spirite a scrie o istorie nu înseamnă a conserva în cuvinte o realitate, ci a o nara, adică a re-construi un soi de „imago mundi”, un „aşa cum va fi fost”, nu un „aşa cum a fost”, vom înţelege, poate, de ce unii cititori impresionaţi de forţa expresivă a evocării istorice vor cădea lesne în ispita de a o considera o frumoasă şi vrednică literaturizare.

Să ne întoarcem la volumul Evgheniţi, ciocoi, mojici. Unii au citit cartea ca pe un roman, alţii ca pe o fişă clinică în care sunt inventariate simptomele unor boli naţionale cronice. Librarii i-au individualizat calitatea de „lume caleidoscopică şi neînchipuit de exotică”. Pe mine cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu m-a trimis cu gândul la titlul unei cărţi celebre, Viaţa cotidiană ca spectacol, a sociologului american Erving Goffman.

Închipuiţi-vă cum lucrează un biolog pasionat de fluturi. În insectarul organizat cu grijă după sistematica creată de Linné, lepidopterele sunt aranjate genetic şi tipologic, fiecare având istoria sa mai mult sau mai puţin documentată. Galeria de cutii cu fluturi împărţiţi după familii, genuri şi specii reflectă nu doar diversitatea de specimene inventariate, ci şi adaptările rezultate din interacţiunea cu lumea vie. Aşa cum natura le-a modelat fluturilor forma şi coloritul aripilor, tot astfel viaţa socială le-a modelat eroilor modernităţii româneşti mecanisme adaptative lăsate nouă moştenire şi cred că nu e deloc lipsit de sens să oferim câteva exemple din bogatul dosar de ilustrări adunat de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Iată, de pildă, un tablou pe cât de familiar, pe atât de inconfortabil, creionat de un diplomat străin, după contactul cu „primii moderni” din ţările române: „Cât despre aceşti boieri, atât de umili când stau în picioare şi cu capul gol în faţa domnului şi care tremură când vorbesc cu Măria Sa Vodă, îşi bat joc de el în sinea lor şi, când ies de la Curte, spun felul lor de a gândi unor persoane care îl vor repeta domnului; zisul domn se teme mai mult de ei decât este temut «de aceştia». Îi plăteşte ca să tacă, acordă dregătorii tuturor celor ce nu-i stau la inimă şi nişte lefuri prietenilor, care ar muri de foame dacă n-ar avea putinţa să-l fure (…)” (p. 36).

Sunt suficiente câteva cuvinte pentru a constata că în lucirile trecutului se răsfrânge prezentul. Piesa e aceeaşi, numai personajele sunt altele. Comportamentele şi moravurile de la curtea domnească au configurat o reţetă de survivor prins între porţile Orientului, reţetă ulterior rafinată şi adaptată la peisajul social şi ideologic al altor vremuri: sfidarea puterii conducătorului (şefului), dispreţul suveran faţă de reguli („ştim noi mai bine, mă!”), laşitatea („du-te şi spune-i tu, că pe tine te bagă în seamă!”), duplicitatea, coteria potrivită cu fesul interesului, cleveteala ridicată la rang de componentă etnopsihologică, favoritismul. Numai într-un mediu în care schimbarea e mai mult o aparenţă absursul poate avea savoare comică: „să se revizuiască, primesc!, dar să nu se schimbe nimica”.

În ascensiunea socială şi profesională, meritul era pentru mulţi dintre „moderni” un moft de bună calitate. Era bine dacă aveai merite, dar conta mai mult al cui erai şi din partea cui veneai, iar acest mod contextualist, egoist şi exclusivist de a concepe urcuşul pe scara vremelnică a lumii are astăzi un nume legitim şi sugestiv: nepotism. În jurul oricărui puternic al zilei roia un alai de fluturi de zi şi de noapte, mesmerizaţi de sucurile dulci şi multicolore ale rangurilor, falei şi căpătuielii. Se va fi schimbat ceva esenţial între timp şi noi nu ştim?

Algoritmul parvenirii – „să fii intrigant, să ştii să dai mită, să fii frumos sau bogat” (p. 68) – este prototipul celui din zilele noastre încât îţi vine a spune că a trecut timpul, dar cu ce folos? Moderni am fost, moderni suntem încă. Şi îmi trece prin minte teribila bănuială că tot aşa de moderni vom fi încă multă vreme de acum înainte.

Pentru acest spectacol al vieţii cotidiene, conceput ca un vast mozaic de decupaje memorabile, nu putem decât să îi mulţumim autoarei, apreciind fineţea cu care a şlefuit luciul de oglindă prin care privim la obrazele modernităţii de ieri (şi de azi).