Ooof, gimnastica meaaa!

Campionatele Mondiale de gimnastică feminin s-au sfârşit, pentru noi, la fel cum au început. Fără prezenţe în vreo finală. Poate că multă lume a considerat un astfel de eşec drept un ghinion, un cumplit ghinion. La fel cum “un-cumplit-ghinion” a fost şi necalificarea echipei României la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. Atunci, ca şi acum, cea mai bună gimnastă a României, Larisa Iordache, s-a accidentat şi a contribuit, fără să vrea, la ratarea obiectivului. Mai an, ne-am bazat pe o singură gimnastă, Cătălina Ponor, care a făcut şi ea tot ceea ce a putut. Fără medalie. În 2004, la 17 de ani, Cătălina era steaua gimnasticii româneşti. Dar în vremea aceea, o gimnastă de 30 de ani, oricât de aureolată ar fi fost, nu-şi găsea locul în naţionala olimpică a României. Şi nu neapărat din cauza vârstei, ci din cauza concurenţei. Trecând mai mult maşina timpului în marşarier, ne amintim că în 1978, la doi ani după explozia “zânei de la Montreal”, România câştiga la Fort Worth, în Texas, titlul mondial pe echipe, fără Nadia. Pentru că gimnastica românească producea şi a produs mai mereu până în ultimii ani, indiferent că la cârma şcolii de maestre de la Oneşti, sau mai târziu Deva, lucra Bela Karolyi, Adrian Goreac sau Octavian Bellu. În anii trecuţi, tot celor care prevesteau căderea în prăpastie a sportului românesc li se punea pumnul în gură. “Bine că mai avem măcar gimnastica şi canotajul”, sporturi care n-au cum să decadă la noi, pentru că noi avem tradiţie. Anul trecut, la Rio, tradiţia s-a făcut praf, pentru că tradiţia prin ea însăşi nu produce. Fiindcă nu mai există nici emulaţie şi nici profesionism. La gimnastică, “praful” s-a confirmat şi în primul an post-olimpic. La canotaj, mai este de văzut dacă rezultatele de la recentele Campionate Mondiale reprezintă un nou început sau un foc de paie.

Emulaţie şi profesionism. Gimnastica a fost unul dintre puţinele sporturi care au creat emulaţie în România. Precum tenisul de masă, pe vremea Angelicăi Rozeanu, precum handbalul în vremea lui Moser, Gaţu &Co, precum tenisul pe vremea lui Ilie Năstase. Fotbalul, în calitate de rege al popularităţii, n-are nevoie de emulaţie, pentru că şi-o creează el însuşi. În rest, nu există niciun sport în care un loc 7/8 la Mondiale să facă să se vorbească despre o “generaţie de aur”. La gimnastică a fost o vreme în care răsăreau în curţile românilor bârne improvizate din capre de lemn, ori trunchiuri răsturnate de copaci, pentru ca fetiţele casei să arate că ştiu să evolueze ca Nadia. Pe vremuri, gospodinele autohtone făceau coadă să-şi înscrie odraslele la gimnastică, să aducă prestigiu, bani, să vadă şi ele lumea şi, eventual, să devină top-modele după retragere. După o vreme, mai ales după dobândirea libertăţii, au aflat că gimnastica nu reprezintă doar medalii, imagine, glorie, ci şi multă, multă  transpiraţie. S-a mai aflat şi despre metodele violente cu care erau tratate micuţele gimnaste de către antrenori care doreau performanţa cu orice preţ. Şi astfel, acest sport, încet-încet, s-a transformat din “glorie-medalii-reviste”, în “adolescenţă pierdută”, “accidente vertebrale” şi, potrivit talentului generalizator deosebit al românului simplu, în bătăi rupte din rai la antrenamente. Mai poţi convinge acum un părinte să-şi dea fata la gimnastică, atunci când aude ce se aude? Mai poţi convinge o fată să-şi distrugă coloana la gimnastică, acum când sunt atâtea posibilităţi de afirmare mai comode?

Revenim la Rio 2016 şi Montreal 2017. Fragilitatea Larisei Iordache nu este o problemă a gimnasticii româneşti. Este a Larisei însăşi dacă nu a nivelului scăzut la care se află medicina sportivă de pe la noi. La noi, unde celebrul Ioachim Oană, cel care a distrus din neatenţie în 2000 cariera sportivă a Andreei Răducan, este considerat şi acum un  specialist intangibil în domeniu. Problema gimnasticii româneşti, condusă acum chiar de către Andreea Răducan, este aceea că echipa tricoloră este zero fără Larisa Iordache. Nu e o tragedie că gimnasta Cătălina Ponor a căzut de pe bârnă şi a ratat solul. Se întâmplă şi la case mai mari, şi la vârste mai tinere. Deşi pentru gimnastă, un asemenea final este aproape tragic. Marea problemă este aceea că nu mai există nimeni şi nimic, în spatele Cătălinei şi a Larisei.  Vremurile de la Fort Worth, când Emilia Eberle şi Melita Rühn aduceau României titlul mondial chiar în absenţa Nadiei, par a fi decupate dintr-un film istoric. Poate că nu era cazul să ne întristăm atât, să ne lamentăm manelistic “Ooof, gimnastica meaaa!” în primul an post-olimpic. Poate că la Tokyo, în 2020, vom avea o echipă cât de cât competitivă. Până să ajungem (dacă o să ajungem) la zăpezile de altădată, mai este mult de construit. Mai exact, de reconstruit!

Publicitate și alte recomandări video