Oraşul mamă

Se vorbeşte de accentuata involuţie a Iaşului post comunist. În lipsa proiectelor de dezvoltare ambiţioase, el nu face altceva decât să se redimensioneze în funcţie de resursele reale locale. Între vorbele de tot felul, venite de la oameni asemenea, s-a folosit des cuvântul metropolă. Din păcate puţini dintre utilizatorii lui înţeleg ce înseamnă, între ei mulţi cu funcţii administrative importante. Întrucât o strategie de dezvoltare a zonei metropolitane Iaşi are şansa definirii unor proiecte ample, capabile să ne reorienteze către un viitor optimist, nu e fără sens să ne lămurim împreună despre ce este vorba.

Metropolele au apărut în antichitatea greacă. În traducere, metro-polis, înseamnă oraş mamă. Oraşele stat, polisurile, în căutare de noi zone de existenţă, au întemeiat colonii în aproape toată Mediterana. Coloniile greceşti, cum au fost şi cele de pe ţărmul românesc al Mării Negre, Calatis, Tomis, Histria, aveau legături strânse, politice, economice şi culturale cu oraşele mamă. Evident, nu acest fenomen acoperă conceptul de metropolă de astăzi. Colonizarea, la scară globală, s-a reluat după descoperirea lumii noi. De data aceasta, legăturile cu un oraş mamă sunt mai slabe întrucât înstăpânirea noilor teritorii s-a făcut prin intermediul unor imperii coloniale. Multe din noile oraşe al căror nume se referă la oraşe europene, New Orleans, New York, nu sunt coloniile oraşelor de pe bătrânul continent, ci sunt, ele însele, o lume în miniatură cu populaţii cosmopolite.

Revoluţia industrială are ca efect o dezvoltare urbană fără precedent. Oraşele se pun în mişcare crescând şi înglobând localităţile mai mari sau mai mici din jurul lor. Iaşul nu este străin de acest mod de extensie. Tătăraşi, Păcurari, Miroslava au fost sate încorporate în timp. Dar nici în acest fenomen nu găsim înţelesurile zonei metropolitane din urbanismul contemporan.

În germene, zona metropolitană Iaşi s-a născut în perioada comunistă. Cauza principală a acestei naşteri e dezvoltarea economică forţată, accentuată, coroborată cu interzicerea stabilirii în municipiu a populaţiei venită din alte localităţi. În aceste condiţii s-a imaginat o structură amplă, extinsă pe zona de influenţă directă a Iaşului, cu legături rutiere, feroviare şi cu extensia utilităţilor necesare unei aglomeraţii urbane. Au apărut nuclee precum Tomeşti, Dancu, Lunca Cetăţuii, Podu Iloaiei, cu populaţie mobilă în strânsă relaţie cu municipiul. Evident, această structură a dat faliment prin dispariţia numeroaselor platforme industriale care o susţinea.

În accepţiunea actuală, metropola sau aglomeraţia urbană este o structură de comunităţi, polarizată de un centru urban, care funcţionează în temeiul unor proiecte comune pentrun obiectivele de interes comun. În acest sens Iaşul a fost printre primele oraşe din ţară iniţiatoare a unui proiect de dezvoltare a zonei lui metropolitane. Încă din 1995, o dată cu primul plan urbanistic general. Şi astăzi există, pare-mi-se, oficial, o structură de conducere şi coordonare a zonei metropolitane. Nu funcţionează. Oare de ce? Motivul e neîncrederea şi dezechilibrul. Iaşul crede că trebuie neapărat să domine, juridic, economic, cultural comunităţile din jur. Din perspectiva lui, zona metropolitană nu este altceva decât o extensie a Iaşului. Nimic mai fals şi mai dăunător! De partea cealaltă, comunităţile din jur se tem de ştirbirea propriilor lor autorităţi şi autonomii. Efectul? Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, adică la întâmplare. Fiecare să-şi vadă de ograda lui. Rezultatul? Haosul definitoriu în toate spaţiile dintre centrele localităţilor din aglomeraţie. Locuirea, spune un filozof existenţialist, este în-stăpânirea unui spaţiu. Dar nu la întâmplare, ci instituind o ordine culturală, născută din idei comunitare. Oare de atât suntem noi în stare? Întâmplarea să fie marca în-stăpânirii spaţiului nostru de viaţă?

Zona Metropolitană Iaşi nu funcţionează din lipsa proiectelor comune. E de înţeles. Nici fiecare localitate în parte nu este capabilă de proiecte deosebite, darămite împreună, cunoscând apetitul extrem de negativ al românului pentru lucrul în echipă! În consecinţă, localităţile îşi văd de interesele lor, lăsând pe cele de relaţie să funcţioneze necontrolat. Că este aşa, e fără dubiu. Nu ştiu să existe un proiect de amenajare a teritoriului metropolitan, nu ştiu să existe vreo preocupare comună pentru corelarea strategiilor de dezvoltare şi planurilor urbanistice generale. Prin urmare şi proiectele ample posibile lipsesc.

La urma urmei, de ce ar fi nevoie de astfel de preocupări? În primul rând că o arie urbană extinsă cu resurse umane şi naturale mai mari şi mai diverse face faţă mai eficient provocărilor economice. Are capacitatea de a primi investiţii mai lesne. Creşte evident atractivitateaîntregii zone. În al doilea rând, dacă zona e mai atractivă şi e promovată ca atare, sunt necesare politici economice la scara întregului teritoriu metropolitan pentru o eficientă zonare funcţională. Unele localităţi sunt preferabile locuirii şi turismului, altele dezvoltării industriale, altele producţiei agricole etc. O astfel de viziune bine reglementată urbanistic atrage de regulă investiţii şi dezvoltare. În acelaşi timp proiectele de infrastructură finanţabile din diverse surse sunt mult mai ample mai importante şi mai eficiente. Eu unul nici nu cred că există alternativă la această viziune. Să ne imaginăm că lucrurile merg în sensul negativ configurat în ultimii douăzeci de ani: Iaşul îşi restrânge populaţia spre 200.000 de locuitori. Marile lui cartiere de locuinţe colective se degradează progresiv, transformându-se încet încet în zone insalubre, localităţile din jur sărăcesc şi rămân fără infrastructură. Nu peste mult timp o lume în regresie, lipsită de perspective reale îşi va impune imaginea. Pe cine şi pentru ce ar mai putea atrage această zonă, chiar dacă are sau n-are bani?

Într-un anume sens, este educativ un exemplu american, tot sunt ei partenerii noştri strategici. Ar trebui să învăţăm de la ei. Nu mult după ultimul război mondial, undeva, într-un oraş, s-a făcut un concurs mondial pentru realizarea unui mare, superb cartier de locuinţe colective. Chiriile şi întreţinerile erau suficient de mari. N-au venit oamenii capabili să le plătească. Din an în an, cartierul s-a populat cu oameni din ce în ce mai săraci până a devenit un ghetou. După zece ani autorităţile au hotărât să-l arunce în aer pentru a extirpa infecţia. Ce legătură are asta cu un oraş întreg în involuţie? Vă las pe dumneavoastră să vă imaginaţi. Şi asta nu pentru că sunt pesimist. Ci întrucât direcţia în care am luat-o se vede cu ochiul liber.