PE SIMEZELE IEŞENE: Imagne şi sentiment în arta lui Dumitru Bezem

Bogatul său palmares îl recomandă ca pe un artist harnic şi cu har, un pasionat de arta sa, un iubitor de oameni şi natură. Un mare artist din epoca clasicismului francez, Delacroix, întrebat de un interlocutor cum explică bogăţia sa cromatică, a răspuns: pentru că iubesc!

Nici nu se poate imagina un artist care să nu-şi iubească arta şi subiectele creaţiei sale. Acest fapt explică şi universul lor sentimental, mai reţinut, sau mai exploziv. De fapt, sentimentul ca formă complexă de proces psihic este instrumentul fundamental de care se serveşte artistul pentru a cunoaşte realitatea şi a-şi selecta şi însuşi subiectele din aceasta, pentru a întreţine focul combustiei interne în actul de creaţie, pentru a născoci diegeza compoziţiile sale, dar şi pentru a trece, uneori, peste incomodele mizerii ale existenţei. Sentimentul, vizibil şi la Dumitru Bezem, este învestit în creaţiile sale şi cauzează starea de empatie, pe care esteticianul filosof,Theodor Lipps, a pus-o în evidenţă la finele secolului XIX în ceea ce a numit Einfühlung.

Lucrările domnului Dumitru Bezem, de la prima la ultima imagine, incită la interogaţie şi, implicit, la contemplare, pentru că, în ciuda aparenţei de simplitate tangibilă, atrage vizitatorul într-un labirint de semnificaţii şi simboluri, într-un univers cromatic cu complexe semnificaţii din care cu greu te descurci dacă nu eşti prieten cu arta şi nu eşti câtuşi de puţin familiarizat cu limbajul acesteia. Artistul, ca un sentimental structurat, este înainte de toate un colorist cu apetenţă pentru culorile calde, cele de fapt, care dau vigoare, animă şi împreună cu formele creează senzaţia de mişcare şi muzicalitate.

Referindu-ne strict la materialul plastic expus pe simezele ieşene, Dumitru Bezem impresionează şi prin bogăţia de subiecte. Lucrările sale sunt „recoltate” imagistic dintr-un areal foarte întins: din iubita sa Moldovă natală, din cocheta Transilvanie, din orientalul Cadrilater, bizantinizat  (Balcic), din natura misterioasă încă pentru un artist cu multiple valenţe afective, din civilizaţia rurală – bogată sursă de reflecţie şi inspiraţie, mai ales cu obiecte din civilizaţia locuităţii, precum casa, cuptorul-sobă, cetatea sighişoreană sau din Mediaş. Peisajele sale, reflectând, în primul rând, anotimpurile, dar şi cele urbane cu tentă istorică, sau cele din civilizaţia rurală nu sunt doar nişte simple consemnări existenţale, ci repere de simţire şi reflecţie cu privire la destinul omului, la sensurile existenţei sale, care s-ar putea încheia cu întrebarea crucială, Qvo vadis? Trei piese de civilizaţie rurală cu un bogat conţinut semantic, care ar putea fi încadrate,  din punct de vedere estetic, în ceea ce se numeşte artă campestră, casa dacică în tipar tracic, existentă încă în zona balcanică, la noi mai puţin, cu multiple funcţiuni, recognoscibile şi azi în civilizaţia actuală cosmopolită şi lipsită de identitate naţională. Un al doilea obiect, cu aceeaşi relevantă picturalitate, este jugul, cândva instrument de transport la animalele de povară, azi având mai mult valoarea unui simbol al purtării prejudecăţilor la care se înjugă, „benevol” o bună parte dintre semenii noştri. Un alt lucru, amintit mai sus, zugrăvit adecvat, este cuptorul-sobă, ca instrument nu numai de încălzire şi pregătire a hranei, ci şi de factor coagulant al unităţii familiei, de depănare a amintirilor şi basmelor.

Compoziţiile de flori şi portrete, cât şi naturile statice, alcătuite în diferite variante, evidenţiază calitatea de bun cunoscător al psihologiei umane, de mânuitor subtil al metaforei plastice, de cunoscător al semioticii formelor şi simbolurilor. Având o descendenţă din lumea rurală, artistul are şi avantajul de a cunoaşte fascinanta mitologie a acestei lumi pe care o foloseşte cu succes pentru a contura scene pitoreşti cu coloratură feerică, chiar şi atunci când e folosit decorul rece de iarnă.

Mihai Păstrăguş, critic de artă