Pictorul apare în salon

Când Bikinski apăru pentru prima dată în salon, pacienţii stăteau pe paturile lor şi jucau şah, aşteptând să vină profesorul Perjovski la consultaţia de la orele opt seara. Îmbrăcat în pardesiul său uzat, acoperit de insigne şi tot felul de abţibilduri publicitare, cu geanta aruncată pe umărul stâng şi adidaşii scâlciaţi în picioare, pictorul stătea ţeapăn la intrare, rotindu-şi ochii săi spelbi în căutarea unui loc în care să se aşeze. Pe peretele din dreapta, în capăt, văzu un pat metalic rabatabil cu rotile, pe care se aflau cearşafuri noi, albe, o pernă umplută cu puf de gâscă şi o pătură cu faţă dublă, întoarsă într-un colţ, iar lângă pat văzu un dulăpior de plastic pentru medicamente, şi paşii săi uşor aerieni se îndreptară într-acolo.

Aerul din salon era îmbâcsit de firicele de praf ce pluteau învârtindu-se deasupra capetelor bolnavilor sub forme de aureole. Strecurându-se printre storurile pe jumătate trase, razele unui soare, ce se pregătea să apună, cădeau pieziş peste feţele lor albe, puhave, conferindu-le, pentru moment, un aer sănătos, viril, aproape vesel. „Nu e chiar atât de rău aici, îşi spuse pictorul. Cine a spus că în spital atmosfera e apăsătoare? Nu simt în aer nici o apăsare. Atmosfera pare distinsă, liniştită.” Parcă ghicindu-i gândurile, bolnavii îi zâmbiră cu amabilitate, fără să-şi desprindă însă ochii de pe tablele de şah. Ajungând în dreptul patului, pictorul îşi aruncă geanta pe dulăpior, pipăi cu mâna sa osoasă perna şi salteaua moale, apoi se aşeză într-o poziţie uşor meditativă pe marginea lui. „Da, nu e chiar rău aici. După atâta hoinăreală, a sosit vremea să mă reculeg…”

Gălăgia străzii răzbătea din când în când în rafale printre ferestrele crăpate în salon, străjuite de grilaje de fier; zgomotul claxoanelor, a pneurilor de cauciuc ce sfârâiau pe asfaltul încins de arşiţa verii, făcea să vibreze uşor paturile pe care stăteau pacienţii adânciţi în jocul de şah. Umerii lor tresăreau, nu însă şi ochii, marcaţi de cearcăne mari, ce urmăreau cu atenţie mişcările pieselor risipite pe tablele de joc. Ascultând zgomotele străzii, ce năvăleau în rafale pe geam, apoi se stingeau, Bikinski făcu involuntar mişcarea de-a se ridica din pat şi a pleca. Un glas venit din interiorul său îi spuse: „Nu. Stai locului. Ai umblat destul pe străzi. A sosit vremea, totuşi, să te aşezi. Şi să-ţi aşezi şi gândurile-n ordine. Măcar pentru un timp”. Astfel că trupul pictorului înţepeni acolo, pe marginea patului. ”Destinde-te, îşi spuse el. Destul ai făcut pe piatra kilometrică stând încremenit pe marginea şoselei. Şi figura asta la ce ţi-a folosit? Celulele tale au nevoie de destindere…” Şi trupul lui îl ascultă şi se destinse. Un val plăcut de linişte îi năvăli în piept. Şi liniştea aceasta îi creă pictorului Bikinski un sentiment de siguranţă şi de bun augur.

Câteva turturele uguiau pe crengile prăfuite ale teilor pe aleea parcului, acompaniate de un stol gălăgios de vrăbii ce fremăta în frunziş, pregătindu-se să înnopteze.

– Vrăbiile astea se culcă odată cu găinile, spuse un pacient, mutând regina în locul turei şi tura în locul reginei. Se scaldă toată după amiaza în praful drumului şi imediat cum soarele scapără de asfinţit se adună grămezi-grămăjoare şi încep să ciripească de ţi se zburlesc urechile de atâta trăncăneală ascuţită…

– De, păsări şi ele. Păsări de-ale Domnului. Ce grijă au decât să se scalde în praf şi să ciripească din zori şi până-n seară. Nu-ţi cer bani de mâncare, nici de haine, nici de adăpost, răspunse partenerul, executând în oglindă aceeaşi mişcare, dar cu piesele negre. Se bucură şi ele, bietele făpturi, de soare şi de viaţă. Nu ară, nu seamănă, şi nici nu duc grija zilei de mâine. Ce ai vrea, să se plictisească, cum ne plictisim noi aici şi să apuce de jucat table sau şah?!

– Asta ne-ar mai trebui: să are şi să semene, comentă primul pacient, aranjându-şi smocul umed de păr ce-i cădea mereu peste frunte, conferind fizionomiei sale o mină gânditoare. Cât în privinţa şahului, ce să spun, eu tot m-am plictisit: dacă vor să joace, le pun tabla şi piesele la dispoziţie.

– Dar poate că ară şi seamănă, în felul lor, replică al doilea, punând tura la locul ei. Văzând apoi că partenerul său nu acordă vorbelor sale prea mare atenţie, adaugă: La drept vorbind, şi noi aici, muncim în felul nostru. Arăm şi semănăm. Ba mai şi secerăm holdele. Desigur nu grâu, ovăz, nu orz sau secară, ci cai, pioni, nebuni, regi şi regine. Dacă păsările ar veni să joace cu noi, ar fi aici mult mai vesel… Nu-i aşa, Oliver, i se adresă acesta după câteva minute de tăcere masterandului, care rămase nemişcat în mijlocul salonului, adâncit în contemplaţia lacului său iluzoriu, ce se transformase şi el într-o imensă tablă de şah.

– Lasă-l pe Oliver în pace, îl sfătui pacientul cu şuviţa. Lasă-l să discute cu Dumnezeul său interior. De ce-l stârneşti? Ştii doar că masterandul se enervează de fiecare dată când facem aluzie la teoriile lui şi reacţionează urât. Urât de tot! Mai bine povăţuieşte-l să joace şah cu Domnul al cărui chip îi apare în faţa ochilor, cufundat în băltoacele de apă ce se preling pe mozaic… Ei, ce zici, Oliver, joci sau nu joci o partidă de şah cu Dumnezeul tău?! Ai curaj? Sau poate preferi să joci table.

Masterandul Oliver se făcu că nu aude glasul celui ce-i aruncase provocarea de-a încerca să joace o partidă de şah sau table cu bunul Dumnezeu, încercând, probabil, să-l ia peste picior. Înainte astfel de provocări îl scoteau din sărite. Dar cum de când venise în salon avea parte de tot felul de tachinări şi de mizerii, căuta să-şi ţină spiritul în echilibru, adâncindu-se în contemplaţia sinelui profund, răsfirat acum pe tabla de şah ce se oglindea în lacul său iluzoriu ce apăruse în salon. ”Fiecare cu ale sale, îşi spuse el. Ei cu bătaia lor de joc, eu cu contemplaţia mea…”

Stând ghemuit pe marginea patului său metalic rabatabil, Bikinski aruncă o privire în direcţia masterandului, ba chiar îl strigă pe nume, făcându-i semn cu mâna în chip de salut. Masterandul îşi ridicase pentru o clipă privirea adâncită-n hău, îi zâmbi oarecum absent, părând să-l recunoască, după care se cufundă din nou în golul său lăuntric. Totuşi gândul de-a juca o partidă de şah cu însuşi Domnul începu să-l ispitească.

– Poţi să încerci, auzi el un glas limpede ce părea să vină din interiorul său, dar şi din afara sa, stârnind mici bule de aer la suprafaţa lacului, în care se legăna tabla de şah ondulându-se peste chipul nevăzut al Domnului, potopit de razele unui soare ce tocmai da să apună. Sau poate invers. Încearcă, Oliver. Jocul de şah e matematică. E raţiunea pură. Prin urmare ai putea să mă învingi. Căci eu nu lucrez cu raţiunea ce solicită creierul, ci cu raţiunea ce izvorăşte din pulsaţiile inimii. Aşa că mă poate învinge oricine. Chiar şi un nou născut.

Încărcat de tristeţe, glasul Domnului pluti ca un văl subţire de fum strecurându-se printre paturile aranjate din salon. Nu-l auzi nici un pacient, nici chiar Oliver, dar sufletul tuturor fu pătruns de o tristeţe greu de pătruns.

– Chiar şi de un nou născut?, întrebă fără să-şi dea seama masterandul.

– Da, mai ales de un nou născut. Care lucrează şi el nu cu raţiunea minţii, ci cu raţiunea inimii. Chiar şi acesta mă va învinge… Desigur… Altfel cum?!

– Şi asta nu te va supăra?

– Cum să mă supere? Domnul îi iubeşte mai mult pe cei învinşi, decât pe învingători. De aceea, propriul său orgoliu, el îl calcă la picioare, aşternându-se ca o haină la picioarele celorlalţi. El e mai mult iubire şi milă decât raţiune. Prin urmare, Oliver, tu care te-ai iniţiat în tainele matematicii şi ai studiat teoria numerelor raţionale şi iraţionale, poţi încerca să mă învingi… Nu mă voi mânia pe tine. Nu, în nici un caz. Îţi strâng de pe acum mâna şi îţi urez noroc. Şi imediat ce glasul tăcu, din pardosea apăru o mână albă, cu degete subţiri, şi îl binecuvântă pe Oliver. Atunci masterandul prinse curaj şi începu să mişte piesele ce se aflau scufundate sub pelicula de apă în care se ondula şi chipul Făcătorului de lumi.

„Ferice de cei săraci cu duhul, murmură în sinea sa Bikinski. Ei nu ară, nu seamănă, şi nici nu culeg. Domnul se face preş în faţa lor.” Deşi vorbi în şoaptă, cuvintele sale răsunară rostogolindu-se ca nişte bile în salon. Pacienţii opriră pe moment jocul de şah, aţintindu-şi privirile spre pictor şi clătinând dezaprobator din cap.

– Oliver e un om curat, de aceea-l protejează Domnul, spuse unul.

– Pe alţii de ce nu-i protejează?, întrebă pictorul.

– Nu-i protejează pentru că în sufletul lor s-au cuibărit orgoliul şi invidia, şi alte rele ce macină temelia acestei vieţi…

– Ce mai filozofie, spuse altul. Lăsaţi în pace omul. E şi el un amărât, odată ce a venit aici. Ssst, iată că vine profesorul. Faceţi linişte odată.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist