Plăvanii din sistem

Ce portret de grup realizează Bădia Ion Humuleşteanul în Povestea unui om leneş! Povestea este aman de simplă, de translucidă: „Cică era într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevie şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.

“Aşa era pe vremea aceea”, parcă se scuză naratorul de cele relatate mai sus. Apoi urmează o simplă întâmplare cu o cucoană filotimă, care vrea să-l salveze oferindu-i pesmeţi, „posmagi”, dar omul pârât leneş refuză, dând un răspuns stuchefiant, ca să vorbim în graiul moldovenesc mai recent: „Muieţi-s posmagii?” Întrebat dacă vrea să moaie posmagii uscaţi, omul nostru răspunde: „Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte. Ce tot atâta grijă pentru astă pustie de gură.” Apoi mai aflăm că, „la locul cuvenit”, execuţia s-a consumat. Şi asta-i cam tot, ar spune Daniil Harms, lăsându-ne perplecşi.

De fapt, povestioara aceasta e harmsiană, modernă de-a dreptul, în ultimul hal de modernă. Povestaşul humuleştean provoacă volens-nolens prin povestirea lui o stare confuză şi năucitor de luminoasă, ca pălitura de drughineaţă a lui Dănilă peste urechile dracului: simţi reverberaţii încă mult după lectura micului text. Cu Povestea unui om leneş Creangăa vrut să dea de înţeles ceva clar? Dar ce înseamnă oare clar, dacă nu o gravă şi conştientă limitare a adevărului. Cred că tocmai aşa ceva nu ne propune aici Creangă, cel care ştie să râdă homeric şi pentru care „ţărănia” hâtră, şugubeaţă şi ambiguă este aidoma cărţii sfinte pentru fundamentalist.

În trândăvia sa, cititorul comod, leneş (dar cu totul altfel de leneş decât personajul nostru), se scaldă mulţumit în uleiurile călduţe ale unui discurs moralizator al muncii şi hărniciei în opoziţie cu lenevia, care trebuie, nu-i aşa, eradicată ca şi chiaburimea, analfabetismul, băsismul, troţkiştii, pesediştii, inegalitatea sat-oraş i tak dalee. Înspre acest discurs moralizator ne mână şi naratorul, care, desigur, nu este acelaşi cu Bădia Ion, care nu vrea nicidecum să fie limpede ca cristalul prozatorilor clasici. Totuşi, în două rânduri naratorul se dă de gol. Mai întâi, când spune „Aşa era pe vremea ceea”, înseamnă că se distanţează oarecum de fapta harnicilor ţărani. A doua oară poziţia naratorului este mai explicită: „Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii acela de dânsul”. Deci, să băgăm de seamă că sila e cu feedback, ca să zicem aşa. Dacă mai adăugăm şi replica leneşului, „trageţi mai bine tot înainte”, începe să se aprindă o luminiţă chiar şi în capul greu al lui Trăsnea. Cine este leneşul acesta, gata să meargă la moarte ca să scape de săteni? Cine e nevivacele şi neroditorul ce pare din stirpea babelor absolute ale lui Creangă (dar nu este de acolo)? Nu cumva ex-centricul, excepţi(a)onalul?

Atunci ţăranii care-l trimit la spânzurătoare fac parte de bună seamă din categoria celor vivaci, a zămislitorilor, a „producătorilor de bunuri material şi spiritual”, a biruitorilor în ultimă instanţă. Să ne oprim mai întâi asupra lor. Însăşi logoreea lor în dialogul cu milostiva cucoană are ceva biruitor, ceva din siguranţa managerului standardizat de azi, a omului practic, de bun simţ: „vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i cucoană mare, ce-ţi baţi capul!” Da, într-adevăr, ei nu-şi bat capul cu aşa ceva. Ei ştiu lucrurile clare şi definitive, ştiu reguli, toate regulile, aşa că nu pot fi contrazişi. Mai ales că sunt receptivi, dar… până la o limită. Cum? Nu vrea nici ajutoare sociale, pe care le dăm noi din banii noştri, din muncuşoara noastră? Credinţele sigure, de nezdruncinat sunt întemeiate şi în fondul paremiologic: „lenea-i cucoană mare”, leneş că „nici îmbucătura din gură nu şi-o mestecă”, „boii ară şi caii mănâncă”. În culegerea lui Zanne sunt sute de proverbe şi zicători (eu am numărat vreo trei sute până m-am plictisit), care condamnă lenevia la modul cel mai acut.

Aşadar, avem „vreo doi” ţărani, reprezentanţi ai satului, care, desigur, vor juca rolul de călăi. Mai adăugăm şi boii de la car şi avem în total vreo patru. Obştea, după cum se vede, nici nu vrea să participe la supliciu, dar îl aprobă pe deplin: „Şi satul (…) hotărâ să-l spânzure.” Aşa cum, bunăoară, prin ’90 femeile de la APACA şi alte largi categorii de oameni ai muncii nu participau la linşarea „golanilor” de către mineri, dar aprobau cu bucurie de pe margine. Deci, sătenii trimit doar doi-trei dintre ei să facă treaba murdară de gâde, gealat, pierzător de oameni, spuneţi-i cum vreţi. În cărţile de istorie scrie că românii, creştini fiind, nu îşi asumau înfricoşătorul păcat de a fi călău. Călăii veneau de pe alte meleaguri. Dar iată că la Creangă se găsesc amatori: „Aşa era pe vremea ceea”, se face niznai naratorul. Ţăranii-călăi sunt însă unghie şi carne cu ceilalţi săteni necălăi. Toţi îl consideră pe leneş „urâciunea oamenilor”, fără „păreche în lume” de puturos. Purtătorul de cuvânt al ţăranilor nu şovăie să-l înfiereze în cuvinte aspre, batjocoritoare, părând să fie cu atât mai mulţumit de sine şi de dreptatea sa, cu cât pune mai multă energie în expresiile sale: „Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie (…) Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta!”

Şi toţi cred că omul leneş trebuie extirpat din corpul social „pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora.” Altfel zis, cei doi-trei ţărani şi întreg satul îşi apără sistemul lor, optimismul lor de plăvan. Plăvanii plăvani, Duman şi Tălăşman sau cum s-or fi numind, nu apără nimic, ei rumegă şi calcă în pasul lor domol, fără să aibă habar de istorie. Ei nu „făuresc” istoria precum ceilalţi, care cred că o făuresc, fără să bănuiască măcar că totul este cum spune la Ecclesiast: „vânare de vânt”. Să nu te mire, cititorule, că la cei „vreo doi” ţărani am adunat şi boii, împodobindu-i pe primii cu o insinuare de animalitate. Dobitoacele, ne spune Lev Şestov, au un suflet într-o anume privinţă mai raţional, adică mai supus raţiunii decât sufletul oamenilor. „Căci, dacă există fiinţe trăind conform naturii, acestea sunt cu siguranţă animalele. Numai în cazul omului, şi foarte rar, de altminteri, se manifestă ca o graţie cerească „libera voinţă” ce dispreţuieşte utilul, acea voinţă numită şi „cutezanţă”, un curaj nelegiuit, întrucât loveşte în ordinea, în legea pe care, în orbirea lor, oamenii o socotesc eternă” (Revelaţiile morţii, Institutul European, Iaşi, 1993, p.112). Omul care a lovit ordinea socotită de ceilalţi eternă este leneşul.

Dar să ne întoarcem la ţăranii noştri plăvani, care nu au de gând să rupă lanţurile de aur ale raţiunii şi care binecuvântează viţelul de aur adorat de întreaga omenire. Aceştia, călăi şi necălăi, se gândesc la un ison să stârpească pe cel ce ar putea, Doamne fereşte şi apără, să atragă de partea sa şi alte suflete neprihănite. Ca ale lor, fireşte! Ei, cei din sistem, se consideră infailibili, neprihăniţi, progresişti, marxişti, maoişti, corecţi politic etc. Iar orice ex-centric este condamnat”, ca „să-i luăm năravul”. Că „aşa era pe vremea aceea”, drege busuiocul naratorul. Hm, vremea aceea este şi vremea aiasta şi toate vremurile. Vor fi mereu pozitivişti, optimişti incurabili, practici şi pragmatici, centripeţi şi centripotenţi, care ajung toţi să fie mai mult sau mai puţin călăi ai non-conformiştilor, ai contemplativilor, ai ex-centricilor centrifugi şi agorafobi şi ai atâtor altor victime.