Populiştii secesionişti şi „armele” lor

Atunci când guvernul conservator de la Londra a decis să organizeze un referendum privind independenţa Scoţiei suportul pentru desprinderea acesteia de Marea Britanie era undeva în jur de 23-25 de procente. Iată însă că în cei trei ani care au urmat (mulţi au considerat, de altfel, că una dintre marile greşeli ale lui David Cameron a fost aceea de lăsa un atât de lung interval până în momentul propriu-zis al votului) acest sprijin aproape s-a dublat, a ajuns la 45 de procente. La fel, cu două decenii şi jumătate în urmă, pe când Carles Puigdemont, preşedintele regiunii Catalonia (acum, formal demis de guvernul de la Madrid) îşi începea cariera politică, doar circa 10 procente dintre catalani doreau să se desprindă de Spania, chiar dacă ideea unei largi autonomii se bucura de un sprijin mult mai mare. Acum şi ponderea acestora a ajuns 45 de procente. Chiar şi în cazul Brexitului, deşi în Marea Britanie nu a fost niciodată o mare dragoste faţă de Uniunea Europeană şi cu atât mai puţin faţă de procesul de integrare accelerată promovat la Bruxelles nimic nu părea să sugereze că ideea rupturii de UE va avea până la urmă câştig de cauză.

Cum s-a ajuns aici, ce s-a întâmplat ca să asistăm în ultimii 10-15 ani la asemenea mutaţii masive de atitudine la nivelul publicului? Sigur, un rol important l-au jucat o serie de lideri populişti, de la Alex Salmond şi Nicola Sturgeon în Scoţia, Nigel Farage în Anglia sau Carles Puigdemont, Artur Mas şi Oriol Junqueras la Barcelona, care, din convingere, dar şi mai probabil din interes, jucând o carte politică care le deschidea oportunităţi nebănuite, au reuşit să "vândă" opiniei publice ideea acestor rupturi drept ceva benefic şi viabil. Reţeta este în general simplă, dar extrem de eficace în materie de impact: sunt scoase la suprafaţă şi sunt amplificate resentimente istorice şi se promite un viitor luminos, în care aproape toate problemelor oamenilor îşi vor găsi în mod miraculos rezolvarea, un prea plin de democraţie, transparenţă, echitate şi, bineînţeles, generoase ajutoare sociale. În paralel, dificultăţile, unele severe, care urmează să apară inevitabil în cursul procesului, de natură economico-financiară, logistică, diplomatică sunt expediate în derizoriu fiind considerate doar nişte invenţii panicarde născocite de răuvoitori, consideraţi nu doar exponenţii unor idei contrare, ci pur şi simplu nişte duşmani ai Scoţiei, Cataloniei, sau Marii Britanii, în cazul Brexitului. De pildă, cei care îndrăzneau să vorbească despre un scenariu în care preţul ridicat al petrolului extras din Marea Nordului, pe care se bazau naţionaliştii scoţieni pentru asigurarea resurselor financiare, ar putea totuşi scădea erau brusc trecuţi la categoria "duşmani ai poporului".

Ceea ce lipseşte cu desăvârşire în toate aceste situaţii sunt răspunsurile, soluţiile concrete, în cazul în care totuşi lucrurile nu vor merge aşa cum li se spune oamenilor că se va întâmpla. De pildă Artur Mas, predecesorul lui Carles Puigdemont în fruntea guvernului regional de la Barcelona, i-a asigurat în repetate rânduri pe catalani că nici o bancă nu va părăsi noua republică. Iată însă că, la doar câteva zile după organizarea referendumului, principalele două bănci din Catalonia, La Caixa şi Sabadell, şi-au mutat sediul la Madrid. La fel au făcut şi alte sute de companii, din cele mai diverse domenii, unele importante pe plan internaţional.

Nici asigurările liderilor de la Barcelona că Europa îi aşteaptă cu braţele deschise nu se confirmă. În ciuda eforturilor disperate ale acestora de a primi minime semnale de încurajare din exterior, UE în ansamblu, prin Donald Tusk şi Jean-Claude Junker, dar şi guvernele de la Berlin, Paris şi Londra, alături de cel de la Washington, au declarat imediat după declararea independenţei Cataloniei că nu o recunosc şi că pentru ei singura voce autorizată rămâne cea a Madridului. În aceste condiţii desprinsă de UE, cu care întreţine grosul relaţiilor comerciale, fără monedă proprie, cu drepturi de circulaţie în UE suspendate, fără acorduri vamale, noua entitate statală rămâne o simplă ficţiune. Însă, bineînţeles, promotorii înfocaţi ai independenţei, între care un rol important îl joacă mişcările naţionaliste de extremă stângă, unele chiar anarhiste, nu le-au spus nimic oamenilor despre toate aceste lucruri. La fel cum Farage, Michael Gove sau Boris Johnson nu le-au spus britanicilor cât de dificile vor fi negocierile cu UE şi care vor fi costurile (o serie întreagă de instituţii financiare au anunţat că îşi mută o parte din operaţii în interiorul UE, în special la Frankfurt).

Toate aceste lucruri sunt adevărate. Însă fără un context politic şi intelectual favorabil şi fără o serie de instrumente esenţiale agenda promovată de liderii populişti secesionişti nu ar fi avut nici o şansă reală de amplificare. Contextul a fost oferit de maniera maximalistă în care au fost interpretate, după 1990, principiul deciziei prin vot, drept ceva sacrosanct, un panaceu universal. S-a făcut asta în mod mecanic fără a luat deloc în calcul alte elemente esenţiale precum complexitatea temei puse în discuţie sau, în cazul Primăverii Arabe, faptul că principalii beneficiari ar putea fi chiar grupările radicale care contestau însăşi principiile fundamentale ale democraţiei. Dincolo de asta, prin promovarea relativismului moral au fost dizolvate mai toate reperele care stăteau la baza civilizaţiei occidentale, de la tradiţii la legăturile familiare, ceea ce a dus la o atomizarea societăţii. Istoricul american Mark Lilla observa că prin celebrarea cvasi-exclusivă a diversităţii, a lucrurilor care ne despart, care a fost tendinţa majoră a ultimului sfert de veac, un exemplu fiind multiculturalismul, am uitat cu desăvârşire să vorbim despre ceea ce ne uneşte.

În baza acestor idei, cabinetul Tony Blair a aprobat, în 1999, înfiinţarea unui Parlament Scoţian cu o largă autonomie decizională. Acelaşi sistem există şi în Catalonia. Mulţi au aplaudat astfel de evoluţii, le-au considerat expresii ale unei deschideri democratice luminate. Numai că mişcările secesioniste au văzut altfel lucrurile. După ce au obţinut, prin vot, pe baza unui discurs populist – naţionalist agresiv, controlul asupra acestor structuri descentralizate le-au utilizat pentru a extrage resursele financiare şi a utiliza resursele umane favorabile cauzei lor şi a-i marginaliza pe toţi cei care li se opuneau. Tom Gallagher relatează într-o carte care analizează demersul pentru independenţa Scoţiei cum scriitoarea JK Rowlings, creatoarea lui Harry Potter, care locuieşte în Scoţia şi a sprijinit campania anti-independenţă, a primit mii de mesaje de ameninţare, iar conducerile instituţiilor academice care au adoptat aceeaşi poziţie au fost ulterior destituite de către mişcărea naţionalistă SNP, care controlează acum Parlamentul de la Edinburgh.

Toate aceste mişcări secesioniste mai au însă cel puţin alte două elemente în comun. Primul dintre ele: s-au bazat pe armate de activişti, extrem de agresivi, care au contracarat adesea violent orice punct de vedere contrar convingerilor lor. Asta i-a făcut pe oponenţii independenţei să se ferească să -şi exprime deschis părerile şi din acest motiv şi din cauza faptului că se temeau să nu fie marginalizaţi în cercurile lor sociale. Al doilea element este însă probabil mult mai important şi devine pe zi ce trece un factor extrem de toxic care riscă chiar să pună în discuţie supravieţuirea democraţiei liberale în ansamblu: mediul online, cu precădere reţelele sociale, a devenit un spaţiu de comunicare ubicuu în stare să amplifice exploziv mesajele unor astfel de mişcări. Dar responsabile sunt şi o bună parte dintre mass media tradiţionale care, tributare "principiilor sacrosancte" ale corectitudinii politice, le-au promovat extensiv agenda. Acelaşi Tom Gallagher vorbeşte despre faptul că la un moment dat devenise "nepotrivit", "nerecomandabil", să cultivi abordări critice faţă de SNP atât în spaţiul academic, cât şi în mass media.

Ultimul aspect trebuie de altfel încadrat într-un context mai larg în care, şi la noi şi în afară, jurnaliştii nu mai fac jurnalism în sens tradiţional, ci s-au transformat în activişti. Problema nu este neapărat aceea că mesajele din mass media ar trebui să fie unele complet edulcorate care să nu exprime nici un punct de vedere. Îngrijorătoare sunt intoleranţa chiar şi faţă de orice nuanţe care nu convin, chiar atunci când e vorba de elemente factuale. Cei cu opinii contrare, şi nu vorbim aici de cei care în mod clar îndeplinesc comenzi editoriale, nu sunt preopinenţi cu care porţi un dialog în contradictoriu, ci nişte "duşmani ai cauzei" care fie trebuie aduşi pe drumul cel drept, fie discreditaţi. Cunoscutul publicist american Thomas Friedman făcea observaţia că în acest moment agenda mediatică americană e confiscată de subiectul Trump, de o parte sau de alta a baricadei. Deşi în lume asistăm la potenţiale mutaţii geopolitice majore prin ascensiunea Chinei, iar în Europa mişcarea secesionistă din Catalonia riscă să dea întreaga Uniune Europeană peste cap, majoritatea canalelor media importante din Statele Unite au alocat, de pildă, zile întregi cea mai mare parte a spaţiului unei dispute privitoare la un telefon dat de preşedinte soţiei un militar american de culoare ucis în Niger. În condiţiile în care unul dintre celelalte subiecte majore au fost isprăvile sexuale ale lui Harvey Weinstein.

Acelaşi lucru se întâmplă şi la noi. Cam tot spaţiul mediatic este ocupat de disputele legate de DNA, CSM, legilor de reformă a Justiţiei promovate de ministrul Tudorel Toader, în general corupţiei şi anti-corupţiei. Şi nu e un dialog, ci o suită de monologuri, cu etichete, cu invective, pline de convingeri ferme care nu suportă nici un fel de nuanţare. Amplificate până la paroxism pe Facebook. Suntem într-o buclă toxică din care pare să fie tot mai greu posibil să ieşim.