Povestea unui om foarte harnic (II)

În timp ce urcat într-o camionetă hrănea leneşii ce zăceau întinşi pe trotuar, omul harnic îşi spunea în sinea sa: „Oamenii aceştia, în nesimţirea lor, ar trebui să dea dovadă de recunoştinţă şi să-mi spună mulţumesc sau bogdaproste, altfel chinul meu nu şi-ar avea rostul. Ei însă sunt prea indolenţi să facă asta. Prin urmare nu trebuie să mă aştept din partea lor la nici un fel de recunoştinţă. Poate dimpotrivă. În fond, continuă el, eu nu fac altceva decât să-mi îndeplinesc menirea pentru care am fost trimis aici, iar sentimentul datoriei împlinite va suplini din plin nerecunoştinţa lor”. Zicând acestea, omul cel harnic începu să fluiere din nou, gândindu-se la sine însuşi şi la menirea omului pe pământ. Prin mintea sa robace treceau fel de fel de gânduri. Astfel, el se întreba de ce Dumnezeu a plămădit omul din lut, deşi avea şi alte materiale la îndemână. Dacă ar fi fost clădită din piatră sau din fier, carnea omului, desigur, ar fi fost mai rezistentă. „Pesemne, îşi spuse el, lutul era mai uşor de mânuit, iar Dumnezeu deja visa la ziua de odihnă, şi faptul acesta l-a moleşit.”

De asemenea, omul harnic se mai gândea şi la faptul că izgonindu-i din rai pe Adam şi Eva, Dumnezeu i-a blestemat şi i-a condamnat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu sudoarea frunţii. Şi asta s-a întâmplat, pe semne, duminică. „De ce duminica şi nu în altă zi?”, s-a întrebat el. Pentru că Duminică era sărbătoare, iar Dumnezeu se odihnea. „Dumnezeu l-a rugat pe Adam să îngrijească de grădina Raiului. Drept răsplată, i-a dat voie să mănânce din roadele tuturor pomilor, numai din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului nu. La îndemnul şarpelui, Eva l-a ispitit pe Adam şi acesta a muşcat din măr. Duminica i-a fost dată omului pentru odihnă. Dar iată că odihna l-a împins pe om spre păcat. De ce a vrut Dumnezeu ca omul să trăiască în întunecimea minţii precum toate dobitoacele, fără să cunoască binele şi răul? Şi, totuşi, eu cred că Domnul s-a mâniat peste măsură, nu din orgoliu, ci pentru faptul că a fost trezit din somn. De aici, şi nervozitatea sa…” Când se gândea la Dumnezeu, omul cel harnic nu-şi ducea gândurile până la capăt din teamă de-a nu păcătui. De data însă îndrăzneala lui trecu graniţa obişnuită şi omul cel harnic, luat de avânt, îndrăzni să-l mustre pe Dumnezeu, zicând: „Dacă n-ai fi lenevit, Doamne, în cea de-a şaptea zi, lumea ar fi arătat acum cu totul altfel…” Ş zicând aceasta, îl apucară fiorii. „Iartă-mă, Doamne, dacă am păcătuit cu gândul”, zise el, dar nu se linişti. ”Iată – continuă el – tu l-ai condamnat pe om la muncă, iar eu, făcând totul în locul lor, le-am redat oamenilor Edenul. Oare leneşii aceştia nu trăiesc aici ca-n sânul lui Avraam?!” Şi în timp ce-şi spunea toate astea, în faţa ochilor îi apăru un oraş adormit, plin de tonomate, care funcţionau aproape de la sine, scoţând ca dintr-un con al abundenţei tot felul de fructe exotice, dar şi pantofi, sutiene, portmonee şi poşete, pudriere, lame de ras, costume, rochii, ciorapi, rujuri, îngheţate, cercei, seminţe, şiraguri de mărgele, dar şi pudriere, periuţe de dinţi, ţigări, trabucuri, narghilele, rujuri, deodorante, bigudiuri, creme, medicamente, baloane colorate, droguri, oglinzi retrovizoare, dar şi prezervative. Toate acestea se aflau la dispoziţia leneşilor care le puteau accesa printr-un simplu gest sau gând, fără a depune nici cel mai mic efort. Contemplând această viziune, omul cel harnic fu cuprins de bucurie. „Puteai, Doamne, spuse el, să laşi să vieţuiască omul în paradisul său pierdut, căzut pradă reveriilor şi-a somnului şi omul ar fi uitat de păcatul său. De ce l-ai condamnat la muncă şi la chinuri, odată ce tu însuţi te-ai bucurat de odihnă? De ce n-ai făcut din viaţa lui o sărbătoare? O duminică fără sfârşit?! Iată, după atâtea veacuri, eu vin şi, sacrificându-mi existenţa, încerc să îndrept ceea ce-ai stricat Tu, cu mânia Ta nesăbuită. Condamnându-l pe om să-şi câştige cu sudoare frunţii pâinea cea de toate zilele, ai făcut din lume un coşmar.” Şi înfierbântându-se, omul acela harnic adăugă: „Dacă l-ai fi lăsat în Edenul tău, coşmarul acesta n-ar fi existat aievea, ci, poate, doar în vis. Crezi că Adam şi urmaşii săi s-au împăcat vreodată cu soarta pe care mânia ta le-a hărăzit-o?! Nu, tot timpul ei au visat să se întoarcă înapoi în Rai. Dar cum poarta Raiului era păzită de heruvimi cu săbii de foc, s-au gândit c-ar fi mai simplu să-şi făurească raiul pe pământ. Astfel generaţii după generaţii şi-au sacrificat existenţa de dragul acestei năluciri. Şi iată unde s-a ajuns! Întreaga lume e potopită de bunuri inutile. De ce n-ai lăsat materia în pace? De ce ai trezit-o din somnul său adânc!? Dacă tu ai făurit lumea, după voia Ta şi bunul Tău plac, şi ai simţit nevoia de odihnă, de ce ai lepădat materia din mâini? Fiecare atom, fiecare particulă vrea să se oprească o clipă din mişcare şi să-şi contemple propria sa existenţă. De ce n-o opreşti, măcar o zi, în loc?! Eu caut să îndrept greşeala ta şi să-i redau omului odihna meritată, dar simt că-i prea târziu.”

Cufundat în meditaţie, omul cel harnic uită să oprească apăsând pe butonul de comandă tonomatele, care invadară oraşul cu abundenţa lor. Pentru o clipă leneşii se treziră din letargie, nesimţindu-se tocmai în largul lor. Trâmbiţele postate în fundul lor sunară în semn de nedumerire sau, poate, de protest, potopind oraşul cu un miros pestilenţial. „Iată, îşi spuse omul harnic, şi răsplata lor! Eu le-am vrut binele, iar ei îmi întorc fundul…”

Staţionând pe trecerea de pietoni, omul harnic privi în lung bulevardul acoperit de smoc. Un soare imens, roşu apunea dincolo de porţile oraşului, străjuite de două blocuri ce semănau cu două aripi de acvilă. Câţiva corbi rotindu-se alene în aerul îmbâcsit de mâzgă planau deasupra clădirilor scăldate de un amurg pestilenţial. Cu trupurile umflate şi ochii aţintiţi în gol, leneşii zăceau pe trotuar, încercând să se rotească de pe o parte pe alta. De pe buzele lor puhave se înălţa un mormăit de neînţeles. Privindu-i, omul harnic îşi spuse: ”Zi de zi i-am hrănit pe leneşii ăştia fără să le cer nimic în schimb. Trecând cu camioneta pe străzi aruncam în gurile lor larg deschise bucăţi de pâine şi de carne. Cum aruncă un mecanic de locomotivă cărbuni în cuptorul aprins, aşa aruncam şi eu hrana în gurile lor veşnic nesătule, şi acum, iată, îi văd nemulţumiţi. Doamne, cu ce le-am greşit şi cu Ţi-am greşit şi Ţie, că am parte de ura lor?!”, spuse el, ridicându-şi pentru prima oară ochii spre cer. Şi cerul îi apăru ca o gură imensă, căscată în neant. ”De ce-am cârtit împotriva Ta, gândi el, odată ce lumea pe care-am încercat s-o construiesc pare să nu aibă nici un sens?!” Şi privind râul acoperit de pete de ulei şi mâzgă, pe malurile căruia se oploşiseră şobolanii, mişunând prin galeriile săpate în grămezile putrezite de resturi menajere, omul cel harnic îşi simţi sufletul potopit de-o disperare grea, vâscoasă, murdară ca apa râului ce purta un nume ciudat: Gihon. „Simt, Doamne, că am ajuns la capătul răbdării, spuse el. Am încercat să schimb lumea, dar lumea nu se poate schimba. Truda mea a fost zadarnică. Am crezut că redându-i omului odihna mult visată, îi voi reda şi bucuria de-a trăi. Dar nu s-a întâmplat aşa. Acum, nu văd nici o ieşire din această stare. Îndreaptă-mă, Doamne, pe calea cea bună şi dă-mi putere de a rezista. Simt pătrunzând în sufletul meu îndoiala şi odată cu ea şi ispita de a-mi pune capăt zilelor, pentru a scăpa de calvarul în care singur am intrat.” Şi zicând acestea, omul cel harnic îşi ridică din nou ochii spre cer, aşteptând un semn de la Domnul. Cerul însă rămase nemişcat, tăcut, îndepărtat, străin, iar golul căscat în sufletul lui crescu. Văzând că aşteptarea sa nu dă rod, omul cel harnic privi oraşul, cuprins de-un murmur surd. Stând ridicaţi în coate, leneşii păreau că rânjesc spre el.

Tocmai atunci se opri la semafor o limuzină cu o doamnă înaltă, slabă, cu faţa acoperită de un voal negru.

– Ce se întâmplă aici?, întrebă ea, făcând câţiva paşi în direcţia camionetei. De ce-i atâta dezordine aici şi atâta murdărie?

– Cine sunteţi şi ce doriţi?, o întrebă omul din camionetă.

– Mergeam spre reşedinţa mea, care se află în apropiere, dar m-am abătut din drum, atrasă de murmurul de glasuri şi de sunetul trâmbiţelor ce răzbăteau dinspre oraş.

– Nu se-ntâmplă mare lucru, răspunse el.

– Ce-i cu oamenii aceştia ce zac în letargie dormind pe trotuare? Sunt bolnavi cumva? S-au îmbolnăvit cu toţii?

– Nu sunt bolnavi, răspunse omul din camionetă.

– Atunci ce s-a întâmplat!? De ce sunt atât de albi la faţă, atât de puhavi?

– S-au lenevit, răspunse el.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist