România, pe drumuri

A pleca în concediu în străinătate cu maşina poate fi o experienţă traumatizantă. Deşi Iaşul are astăzi un număr rezonabil de zboruri internaţionale, graţie potenţialului economic şi turistic în creştere, am ales în acest an să mergem cu maşina în Grecia, în Lefkada, cu atât mai mult cu cât nu exista o conexiune aeriană optimă pentru această splendidă insulă, numită, după pulsiunile gongorice ale marketingului elen (cel mai exagerat şi amuzant mincinos din tot ce am văzut eu în întreaga lume într-un domeniu care, Slavă Domnului!, nu duce lipsă de tupeu manipulator), nici mai mult nici mai puţin decât "Caraibele Greciei".

Sar deocamdată peste oroarea drumului până la vama Giurgiu, din motive pe care le voi detalia mai târziu, pentru a spune că, odată intrat în Bulgaria, ai sentimentul neplăcut că eşti într-o altă lume. Deşi la fel de neîngrijit şi, în oraşele mici, cu aceeaşi nerezolvată enigmă, adevărat "potir al Graalului drumarilor români", a metodei de a aduce asfaltul la nivelul capacelor de canal (de la mine din Oancea până la ieşirea printre cămine a străzii Ciurchi în Tudor, pe străduţa electorală a lui Nichita, mă izbesc zilnic de şaptesprezece capace de canal înfundate în asfalt, pe care nu le pot ocoli), drumul strategic (adică suport de beton pentru a putea trece tancurile) de la Ruse spre Sofia este de două ori mai lat decât "europenele" noastre şi mult, mult mai liber. Şi exact după 110 km se înţeapă, lângă Pleven, în autostrada Sofia-Varna. După care urmează 800 de km de autostradă, până la Ionnina din care, în Grecia, pe Egnatia Odos, treci cu viteză prin munţii Pindului prin mai mult de 100 de tuneluri pe sens. A fost, o spun fără sfială, cea mai umilitoare experienţă pe care am trăit-o ca român în viaţa mea.

E de la sine înţeles că găsim scuze privind decalajele de dezvoltare când dăm drumul complexului nostru ancestral de inferioritate care ne face să ne comparăm cu Franţa şi cu Germania (Italia şi Spania, deja bătute de milioane de năvălitori români sunt mai curând subiect de critică şi băşcăleală superioară decât de admiraţie) şi să conchidem, cu obidă, că "dacă n-ar fi fost sacrificiul nostru de apărători ai creştinătăţii şi vânzarea noastră către Uniunea Sovietică după 1945 mai aveau ei pe dracu’ catedrale şi bunăstarea de azi". E o comparaţie stupidă şi neavenită, dar care face ravagii în mentalul colectiv şi declanşează nu resorturi de muncă şi creativitate, ci o lingoare resentimentară dublată, periodic, de speranţa unei şmecherii salvatoare care să ne "bage în faţă", fără efort, pe uşa din dos. Aşa am aşteptat, la nivel de ţară, ca simpla noastră integrare în UE să ne rezolve de la sine toate problemele, tot aşa am aşteptat în oraşe mai mici, ca proiecte de imagine (capitala sportului, capitala culturii, capitala tineretului etc.) să ne aducă din cer, în eventualitatea că îi prostim şi reuşim să obţinem desemnări fără a face mai nimic, rezolvarea problemelor şi bani. Dar oblomovismul şi lehamitea mai sunt de înţeles când privim spre Occident. Dar în sens opus?

Recomand voiajul cu maşina în Balcani oricărui conaţional cu minţile spălate de haznalele mediatice de partid, care crede că sărăcia noastră endemică şi subdezvoltarea insuportabilă care ne plasează pe ultimul loc în Europa au altă cauză decât nevrednicia josnică a politicenilor şi guvernanţilor noştri. E o lecţie utilă pentru cei cu un dram de minte.

Nu a existat şi nu poate exista o altă prioritate de dezvoltare a unei ţări decât infrastructura. şoselele, autostrăzile, aeroporturile, reţeaua feroviară şi fluvială sunt punctul de plecare pentru dezvoltare economică, pentru comerţ şi pentru atragerea investiţiilor. Este absolut abominabil faptul că astăzi, la douăzecişi şapte de ani de la asasinarea lui Ceauşescu, singura porţiune funcţională şi în stare acceptabilă de autostradă rămâne Bucureşti-Piteşti, drumul construit de acesta către casa părintească din Argeş. Cu excepţia Timişoarei şi Aradului, singurele branşate deja la autostrăzile maghiare care duc spre vest (unul dintre argumentele forte, alături de un lobby european dibaci şi de finanţarea corespunzătoare a singurului plan din ţară de acţiune culturală pe zece ani, pentru câştigarea titlului de Capitală Europeană a Culturii), restul oraşelor sunt suspendate în neant pe conexiunile rutiere cu lumea. Coridorul IV pan-european, Nădlac-Sibiu-Bucureşti-Constanţa, care constituia obligaţie de pre-aderare încă din 2006 este ceva de spaimă. Două investiţii majore (Renault şi Ford) care erau dependente de acest coridor şi faţă de care guvernul, cu preşedintele în frunte, îşi luaseră în scris obligaţia de a le finaliza ca element de coparticipare la investiţie sunt astăzi, practic, în pericol din cauza nemerniciei guvernelor din ultimele două decenii. După escrocheria Bechtel (care nu a fost, nici pe de parte, vreo "plată" pentru integrarea în NATO cum insinuează zvonerii securişti, ci doar prostia unui guvern corupt care a fost incapabil să negocieze un contract internaţional), după prăbuşirea sectorului de autostradă la Sebeş la câteva luni de la inaugurare, după scandaloasa deteriorare rapidă a autostrăzii spre Constanţa, după retragerea concernului francez VIVA din proiectul autostrăzii Bucureşti-Braşov, exasperat de şpăgile cerute de oamenii lui Băsescu şi batjocura intenţionată, parte a unui program sadic de izolare şi discriminare a Regiunii de Dezvoltare Nord-Est, pus în practică de toate guvernele post-decembriste, legată de autostrada Chişinău-Iaşi-Tg. Mureş, te întrebi, totuşi cine răspunde pentru toată această situaţie?

La întoarcearea acasă, când am coborât de pe autostradă la Pleven, m-a pufnit plânsul. Aveam în faţă 600 de km de coşmar. Vitele valahe, cu număr dă Bucureşti, a căror agresivitate neruşinată, a căror mitocănie iresponsabilă, criminală câteodată, am putut să o ignor pe autostradă deveneau pe drumurile strâmte şi pline de gropi ale patriei un pericol real. Drumul desfundat şi jegos, prin câmp, care ne întâmpina la ieşirea din vama Giurgiu, animalele (patrupede şi bipede) de pe şosea, bicicletele, omuştenii cu cărucioare, poliţiştii din boscheţi, care stau la găbjeală, şi apoi, deliciul suprem, intrarea şi circulaţia în Bucureşti, pe lânga care Iadul însuşi face figură de casă de odihnă au desăvârşit drumul spre depresia patriotică. Dacă ţoapele sudice, grase şi piţigăiate, care răcneau isteric de la un capăt în celălalt al plajei "Giculeeee, unde e papucii?", cu plozi obraznici şi ţipători, invariabil însoţite de un "biznismen" sictirit, asemenea omului Michelin în şlapi, cu inevitabila cutie de Timişoreana în laba păroasă ce ţine cheile de la BMW-ul second hand, care fojgăiau de-a lungul şi de-a latul insulei, puteau fi evitate, trăgându-te scârbit să nu te atingă stropii jegului lor uman şi sufletesc de rrromâni autentici, şoselele patriei nu-ţi mai lasă nicio şansă. (Ca un bonus, ultimele sute de metri până în parcarea de la bloc, strada Oancea, lăsată de izbelişte intenţionat de Gh. Nichita ca să-i pedepsească pe locuitorii din cartier care votaseră majoritar cu candidatul opoziţiei, este o ruină şi astăzi, fiind aproape impracticabilă). Mai mare dragul, deci, să fii român în Balcani!

Pe scurt, eu propun să ne recalibrăm vorbăria patriotică şi să-i lăsam deoparte pe Ştefan cel Mare şi pe Eminescu şi să ne cerem înapoi demnitatea de a fi o ţară civilizată, cu infrastructură decentă şi cu maniere. Şi ca să ne ostoim frustrarea aş zice că o biciuire lunară, la stâlpul infamiei, a tuturor haimanalelor corupte care au fost miniştrii transporturilor din ultimele două decenii şi jumătate, ar fi terapeutică. Şi patriotică.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor