Sabia durului Damocles

Federaţia Română de Fotbal, prin departamentul ei de licenţiere, anunţă măsuri draconice pentru cei care nu respectă fair-play-ul financiar. Oarecum voalat, directorul sus-numitului departament, Viorel Duru, susţine că nouă dintre cele 14 echipe care alcătuiesc ponosita noastră Ligă I, stau cu sabia durului Damocles deasupra capului. Sau, dacă ar fi să-l credem pe Florin Prunea – şi trebuie să-l credem, că e de-al nostru – numai opt pentru că echipa din Copou nu are datorii vechi şi le va rezolva la timp pe cele noi, evident “cu sprijinul factorilor de decizie. Deşi la noi în “dulşili târg”, tocmai cu factorii ăia de decizie e nebuloasa.

Problema cu “factorii de decizie” e a Iaşului, însă în contextul general, fair-play-ul financiar este un motiv dătător de nevralgii tuturor “investitorilor” din fotbalul nostru profesionist. Nu ştim încă ce însemna “fair-play” în mintea fostului tătuc al cluburilor, Mitică Dragomir, intuim doar paralelismele şi echidistanţele acestuia, dar este evident, că ajuns în zilele pe care le trăim acum, conul Mitică şi-ar fi îmbârligat, îngrozitor şi inutil, mintea în meandrele “fair-play-ului” financiar.

De fapt, “fair-play financiar” este o noţiune simplă şi, translată în planul inteligenţei ancestrale a poporului român înseamnă: “întinde-te cât ţi-e plapuma!”. Mai exact, nu te întinde mult prea mult peste dimensiunile propriului acoperământ financiar, fiindcă FIFA – UEFA dă o anumită marjă de depăşire a acestor limite. În viaţa de toate zilele, neglijarea acestei expresii de bun simţ te afectează direct şi personal, fără ca vecinii să sufere. În fotbal, problema este mai complicată.

Pe vremea conului Mitică, acesta se dădea de ceasul morţii pentru a salva cluburile de la dezastru, cauzat – zicea el – de criza economică, când de fapt era vorba doar de cheltuieli nesăbuite.Demersurile lui Mitică erau în sprijinul tocmai al acelor grupări care se aruncau la supertransferuri, în detrimentul celor care “se întindeau cât le era plapuma”. Falimentul FC Politehnica Iaşi, schematizat, conduce la aceeaşi cauză: cheltuieli nesăbuite, adică – în ultimă instanţă – încălcarea fair-play-ului financiar. Problemă ce, nu cu mulţi ani în urmă, doar se dezbătea în fotbalul românesc, fără pic de iluzia aplicării.

Fair-play-ul financiar estompează acum eterna dilemă privitoare la natura finanţării cluburilor de fotbal şi, prin extensie, a tuturor grupărilor sportive. Echipele cu investitori privaţi “se scoteau” prin împrumuturi la bănci fără acoperire, prin spălare de bani (de fapt, autenticul scop al finanţării), iar excepţia numită Steaua becaliană profita din plin de prezenţele repetate în grupele Ligii Campionilor, care-i permiteau patronului să jongleze cu banii între clubul de fotbal (perceput ca proprietate la fel ca o stână) şi celelalte afaceri ale lui Gigi. Pe măsura creşterii gradului de legalitate în societate, unele grupări n-au putut ţine hangul cu pretenţiile şi au falimentat. Cluburile finanţate din fonduri publice au avut alte supape de siguranţă (deturnarea banilor din alte domenii ale bugelului local), însă foarte multe n-au avut o soartă mai bună, pentru că motivul a fost acelaşi: tot încălcarea blestematului de fair-play financiar. Astfel încât, o clasificare între “privat”, “public” sau “parteneriat privat-public” devine un non-sens. Singurul criteriu este “ai, n-ai bani” şi banii n-au nici miros şi nici culoare politică.

Pe toată această “pacoste” generată de schimbările la vârful fotbalului românesc, de presiunile din partea organismelor internaţionale, s-a mai mulat şi sindromul DNA, dispus din ce în ce mai mult să sancţioneze ilegalitatea. Celor care se scuză prin aceea că “fotbalul are legi specifice” li se răspunde că legile fotbalului nu pot încălca legile ţării. Astfel încât, dacă investitorii privaţi se feresc ca dracul de tămâie de fotbal, ultimele evenimente îndepărtează şi oficialităţile locale de sportul cu balonul rotund. Asta pentru că, în Românica noastră, este greu de înţeles o investiţie sportivă fără slalom la marginea legii, chestiune favorizată şi de lipsa unei legislaţii în materie. Revenind la Iaşi, dacă un împătimit incurabil ca Gheorghe Nichita ar fi dispus în continuare la slalom, posibilul său urmaş se înscrie pe lunga listă a celor – publici şi privaţi – deloc dispuşi la riscuri.

Până când fotbalul românesc va învăţa – poate de la Europa, “de care putem zice că depandă” – calea corectă, calea fair-play de dezvoltare, problemele acestea nu vor conteni. Iar dacă un pârdalnic de seism economic sau mediatic va reduce drastic drepturile de televizare, Liga I va fi foarte aproape de obştescul sfârşit. Public sau privat, chiar nu mai contează.