„Solenoid”. Viaţa de după literatură (I)

Principala ambiţie a lui Mircea Cărtărescu este, în Solenoid, să dea o carte altfel, incomparabilă, dincolo de binele şi de răul literar, o carte care, prin nebunia sa, dar şi prin angajamentul existenţial, să se plaseze în afara literaturii. Prima miză a textului aceasta este: să combine scrisul şi viaţa, să imprime o tensiune liminală nu doar scrisului, ci şi lecturii, să spulbere orice nucleu de echilibru, orice tendinţă de aşezare în forme clare. Ritmul cărţii nu este unul epic, ci mai degrabă liric, deşi nici o denumire de manual nu i se potriveşte; e, mai degrabă, unul care preia sincopele şi structurile sinusoidale ale unui sistem nervos generator de mari „anomalii”. Întreaga structură respinge, simetria, armonia, perfecţiunea – respinge, de fapt, întreaga tradiţie clasică a literaturii şi propune fuga de literatură ca mijloc de revigorare a literarului(deşi ultima jumătate a cărţii abuzează, dezordonat, de literar, de poate cel mai convenţional registru al literaturii: alegoricul). Sau propune nu o nouă, inedită înţelegere a literaturii, ci, în fond, asumarea literaturii la modul mistic, intens religios. Literatura va salva lumea, crede Mircea Cărtărescu. Sau cel puţin o va salva nu atât estetic, pentru că pariul cărţii nu mai este unul estetic, de vreme ce se străduieşte să renunţe deliberat la toate artificiile tradiţionale, ci o va salva ontologic.

Ce fel de text este Solenoid? Ce îi cerem, ce aşteptări legitime putem avea de la el? Care este convenţia pe care ne-o propune, în afara orgolioasei (şi imposibilei) renunţări la orice convenţie? Sunt întrebări plauzibile, de vreme ce, deşi îşi clamează exilul din ograda literaturii, cartea se vrea o intensificare, o vivificare a acesteia, o împrospătare a literaturii înţeleasă academic, ca discurs clasat, muzeificat. În plus, pentru ca anumite lucruri să funcţioneze, ele trebuie să rămână, chiar şi la modul rebel, disident, în convenţia lor. Sau în marginea acestei convenţii, acuzate, anatemizate, dar, oricum, acceptate ca fatalitate, ca limită. Efortul intens al cărţii lui Mircea Cărtărescu este relativizarea convenţiei literare, fără posibilitatea părăsirii ei radicale. Asta pentru că literatura nu poate fi negată decât cu propriile mijloace, dând naştere unui alt tip de discurs, dar tot literar. Poate chiar mai vizibil literar. Pentru că literaturitatea se defineşte, adesea, prin contrast, prin exces, nu prin obedienţă faţă de reguli. Antiliteratura este tot literatură – aceasta este condiţia fatală din care nici Solenoid nu poate ieşi, deşi se zbate dramatic să o facă.

Şi totuşi, care este convenţia pe care o propune Solenoid? În primul rând, e vorba de o „cronică a anomaliilor” protagonistului. De fapt, de un mod de a se reinventa prin scris al unui profesor de literatură de la o şcoală de la marginea Bucureştilor. Ceea ce citim noi este jurnalul unui scriitor ratat (care preia doar datele iniţiale ale destinului literar al lui Mircea Cărtărescu, pe care le suceşte însă pe dos, într-o autobiografie contrafăcută), scris fără nici un fel de înscenare, căci el nu se vrea o carte, în înţelesul consacrat de discurs public, pus în circulaţie. „Scriu paginile astea, doar pentru mine, în singurătatea incredibilă a vieţii mele”, spune el încă de la început. Şi astfel, îşi împarte existenţa în două: cea diurnă, civilă, publică, a profesorului modest, retras, stângaci, frustrat şi cea nocturnă, onirică, discursivă, imaginară, fantastă, dementă, a aventurilor ieşite din comun; e vorba de două paliere care uneori se suprapun, alteori se completează, alteori comunică artificial. Nu există o logică, o coerenţă a intricării, chiar dacă, de regulă, cele două planuri se întrepătrund. Din acest punct de vedere, Solenoid este o carte care nu excelează la capitolul construcţie. Păcat mai vechi al autorului, reproşabil şi reproşat şi în cazul trilogiei Orbitor. Prea mult arbitrar, prea multă incoerenţă, prea multă improvizaţie epică ţin locul unei viziuni de ansamblu care să lege episoadele, să pună în dialog registrele. Tolstoi nu e, clar, unul dintre modelele autorului, care pulverizează sistematic linearitatea, acceptând o realitate structurată fractalic.

Ceea ce salvează însă cartea este virtuozitatea stilistică a scriitorului: Mircea Cărtărescu este un scriitor recognoscibil stilistic, cu o frază extraordinară, unică în literatura română; el poate da viaţă şi unei materii amorfe, lipsite de orice interes. Este, cred, singurul scriitor contemporan care ar putea scrie o flaubertiană carte despre nimic. Într-un fel, a şi scris-o… Paradoxul e că nu poţi formula un asemenea reproş decât admirativ. Datorită acestei uluitoare invenţii stilistice, Cărtărescu realizează performanţa de a deveni victima propriilor uriaşe calităţi (e conştient de ceea ce poate şi nu ezită să mizeze îndelung pe atuurile sale), pentru ca apoi să răstoarne la loc aceste defecte în calităţi. Ştiu, se poate răspunde unei asemenea imputări că, fiind discursul unui personaj care face paradă de „anomaliile” sale, nu se poate cere coerenţă narativă întregului; de altfel, nu întâmplător autorul a ocolit, cu bună ştiinţă, denumirea de „roman”.

Şi totuşi, o atare strategie nu poate şterge impresia de artificiu, procedeul recurent de a inventa soluţii epice scoase din mânecă, improvizate, pentru a lega între ele scene cel mai adesea superbe, memorabile. Această tranzitivitate dinspre oniric spre real trebuie să aibă o orientare, să se străvadă într-un silogism, într-un sistem. Pentru ca realitatea să devină un construct imaginar, ea trebuie supusă, fie şi cu forţa, unui experiment ficţional cu regulile la vedere. Or, din proza lui Mircea Cărtărescu lipseşte direcţia. Marea sa calitate, inaccesibilă celor mai mulţi, este că cititorul, deşi un pic derutat, se lasă cu plăcere în voia valurilor acestui text mutant, cu deschideri imprevizibile. Lipsa de coerenţă narativă este suplinită de o mare capacitate de invenţie, de o gândire de tip magic, capabilă de combinaţii neaşteptate şi de o reconstrucţie labirintică, sinusiodală a realităţii. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”