Stand-up comedy

Am redescoperit recent un gen dramatic care a prins aripi şi la noi în ţară destul de mult, inventat peste ocean, anume aşa-numitul “spectacol de stand-up comedy”. Prima dată am auzit de el în serialul Seinfeld, dacă nu mă înşel. De pe atunci mi s-a părut un mod fascinant de a face teatru de improvizaţie, comedie, dar, poate cel mai important, de a afla cu totul alte viziuni, uneori de-a dreptul suprarealiste, în bizarul lor, dar nu departe de actualitate şi adevăr, ale lumii în care trăim, care ne înconjoară. Actorii, care de cele mai multe ori sunt şi creatorii propriilor scenete, dau dovadă de creativitate bolnavă. Fără acest defect, al îmbolnăvirii creativităţii personale, nu poţi avea succes în direcţia asta. Trebuie să preiei realitatea şi să o interpretezi într-un mod atât de ciudat, aberant, şocant, chiar scârbos, încât să creezi, să storci umor instantaneu. Unele scenete sunt fenomenale, interpreţii, din punctul meu de vedere, fiind adevărate genii ale umorului şi interpretării. Şi asta e cel mai interesant, că trebuie îmbinat într-un mod cât mai bun, arta literară cu cea interpretativă. Fără una dintre ele iese o fâsâială, şi am văzut şi din astea. Fie nu era umor, dar jocul scenic era foarte bun, fie invers.

Fiind luată drept o improvizaţie oarecare, la prima vedere, această nişă a artei dramatice este, de multe ori, subestimată. Dar, atenţie, e o greşeală uriaşă să crezi că te poţi prezenţa pe scenă, doar cu un microfon în mână şi un scaun pe care să îţi pui eventual o sticlă de apă sau bere, şi să crezi că poţi face lumea prezentă să râdă în hohote la glumele sau jocul tău şi să te aplaude frenetic. E departe de a fi simplu. Chiar şi unii dintre cei mai experimentaţi comedianţi de stand-up au uneori momente de pierdere şi regăsire. Din fericire aceştia au pregătirea necesară pentru a se regăsi în timp util şi a se sui înapoi pe val înainte ca vaporul să se scufunde. Este extrem de greu de făcut. Trebuie să fii într-o continuă mişcare, să generezi momente originale şi bune fără oprire, pe bandă rulantă cum se spune, nu pot exista clipe moarte. Umorul, ca şi orgasmul, trebuie pregătit îndelung şi susţinut cu multă răbdare şi perseverenţă, iar când l-ai prins de coadă trebuie să îl ţii în frâu şi să îl prelungeşti cât poţi de mult. Dacă te laşi pe o ureche, te bâlbâi o secundă în plus, se poate pierde elanul şi nu poţi face altceva decât să predai microfonul şi să te retragi în întuneric în huiduielile sălii dezamăgite, jignite…

Foarte mulţi comedianţi de stand-up de peste tot din lume apelează la un limbaj explicit, iar motivul este că acesta reuşeşte de multe ori să apropie, prin colocvialitatea caracteristică, cele două părţi, scena şi sala, să treacă peste pragul acela psihologic al cunoaşterii oficiale reciproce. E ca şi cum cei doi participanţi, cel de pe scenă şi spectatorul, s-ar tutui de la prima întâlnire şi, în consecinţă, îşi pot spune pe şleau lucruri. Plus că acest gen de limbaj permite un joc scenic mai relaxat. Şi de multe ori reuşeşte. Se poate spune fără greşeală că el aminteşte de umorul primar care a stat mereu la baza oricărui fel de comedie, anume cel legat de sex, nevoi fiziologice, vicii, defecte omeneşti şi altele asemenea. Din păcate şi aici se exagerează din lipsă de calcul, dintr-o organizare deficitară a momentului sau pur şi simplu din lipsă de experienţă sau stil şi astfel se pierde elanul “orgasmului” pomenit mai sus. Am văzut momente geniale cu înjurături îngrozitoare, dar acestea nici măcar nu mai erau percepute ca atare, ci deveneau simple unelte de exprimare, nimic mai mult şi, recunosc, fără ele scenele nu ar fi avut acelaşi efect devastator. Dar am văzut şi prezentări în care cuvintele porcoase răsunau ca nişte nuci în perete, goale, fără sens, doar de dragul de a fi spuse.

În rest nu-ţi trebuie mult. Poţi fi de orice meserie ai fi, de orice vârstă, sex, naţionalitate, religie, dacă ştii să spui şi să joci nişte poante bine, eşti bun de scenă. Scenele de stand-up sunt deschise oricui. Poţi ziua să lucrezi în construcţii sau să desfunzi canale, iar seara să te prezinţi la patru ace în faţa publicului şi să îi faci să se pişe pe ei de râs. E ca un fel de Românii au talent specializat pe spus poante şi glumit. Iar lista de artişti de acest gen e uriaşă. Cu toate astea, nu am văzut până acum, şi cred că ar fi nimerit să apară, un comediant de stand-up care în viaţa reală să fie lucrător la ANAF. Cred că ar fi un succes uriaş tocmai pentru că ar fi foarte rar şi foarte neobişnuit. Unul dintre acei funcţionăraşi din spatele ghişeului care îţi primeşte declaraţiile fiscale şi care nu scoate un sunet în timpul cât introduce în calculator datele şi îţi ştampilează exemplarul afişând permanent cea mai seacă faţă pe care o poate avea un om într-o viaţă. Nici nu trebuie să joace teatru, pentru el partea obligatorie de care am vorbit, cu jocul de scenă, este acoperită de faţa lui care vorbeşte de la sine. Cu siguranţă primele 3 spectacole pot fi susţinute de la cap la coadă doar din simpla lui prezenţa pe scenă cu o inscripţie pe care să scrie: “Funcţionar ghişeu ANAF”… Poate doar un “Bună seara” şi o scurtă prezentare spusă rar, cu multe pauze, a programului său pe ziua respectivă: sculat, pişat, băut cafea, mâncat, căcat, mers maşină, ghişeu, pişat trei ori, mers maşină, mâncat, culcat, căcat, pardon invers… Iar după aia, când îl cunoaşte lumea, să intre în detalii.

Mi-e foarte greu să îmi imaginez asemenea spectacol, de aceea aş vrea atât de mult să văd pe unul dintre aceşti oameni într-o vineri sau sâmbătă seara live… Nu ştiu de ce am aşa o fascinaţie pentru ei, probabil pentru că mi-e imposibil să îmi imaginez ce este dincolo de gaura de sticlă de la ghişeu, un spaţiu interzis şi sacru, în care doar călugării şi călugăriţele ANAF au acces. E un mare mister asemănător oarecum cu misterele care se întâmplă cu preoţii în altarul unei biserici sau poliţiştii dintr-o gheretă. Ce fac ei acolo, lucruri divine sau lumeşti: citesc, croşetează, se spală pe dinţi, se epilează, se îmbracă, se dezbracă, mănâncă, se bărbieresc. Şi aducând misterul pe Pământ ar genera, cu siguranţă, isterie… 

Briscan Zara este scriitor şi publicist