Telepolitrucii

Într-un articol publicat în „Dilema veche” (nr. 447 din 6-12 septembrie 2012), doamna Rodica Zafiu constata că termenul politruc a fost conotat peiorativ încă de la pătrunderea în limba română, în prima jumătate a secolului trecut. În timp, cuvântul prin care se făcea referire la propagandiştii politici din armata bolşevică şi-a îmbogăţit zona expresivă, astfel încât, în prezent, românescul politruc „e folosit în două situaţii principale: pentru politicieni, cu implicită acuzaţie de mediocritate, lipsă de principii şi idealuri înalte (definind, deci, politicianul prin tot ce are prototipul său mai negativ), sau pentru inşi din afara jocului politic, suspectaţi că ar avea interese şi scopuri partizane”.

Să-i lăsăm deoparte pe politrucii-politicieni. Rasa lor e cunoscută şi atât de blamată, încât întreţine stereotipul negativ al politicianului român stupid, insolent, hrăpăreţ şi demagog. Interesantă, în opinia mea, e cealaltă rasă de politruci, a „externilor”, a celor veniţi „din afară”, a celor care mai întâi au stat pe tuşă. Pentru a nu generaliza, e bine să ne axăm atenţia asupra jurnalistului veros devenit peste noapte politician sârguincios. Să botezăm respectivele fiinţe cu numele de telepolitruc (tele–, pentru că provin îndeobşte din lumea televiziunii, poli-truc, pentru că se agită cu sârg aidoma unor iluzionişti).

Faţă de politrucul-politician, telepolitrucul e un mutant periculos. În telepolitica zilelor noastre, orice actoraş poate practica scamatoria de a prezenta o minciună gogonată drept adevăr sadea, dar o face cu stângăcie, fără şarm. În schimb, creatura pe care o descriem adoră să trăiască în ecosistemul studioului de televiziune şi, deocamdată, acesta este mediul prin filtrele căruia trec mai toţi aspiranţii la o carieră politică. În era lui homo televisionisaparenţa are mai mult succes de piaţă decât esenţa.

Prestaţia publică a telepolitrucilor e rezultatul unui dresaj performant. Căldura solară a reflectoarelor, strălucirea ochilor dilataţi ai camerelor de filmat, trucajul cosmetic, vestimentaţia scrobită, gestica exersată, dicţia strunită sunt elemente de fuziune cu ADN-ul fiinţei care s-a pregătit cu neştiută tenacitate să fure, într-o bună zi, prim-planul politicienilor pe care, de altfel, îi dispreţuieşte pe motiv că-s primitivi.

Telepolitrucii mizează deci pe forţa de seducţie a stilului. E, în mod evident, un stil artificial, voit, căutat, dar important e că astfel se întreţine iluzia de autenticitate. Faţă de politrucul de modă veche, telepolitrucul fabricat în laboratoarele de imagine ale studiourilor de televiziune e ca o vedetă de cinema intrată în concurenţă cu amatorul captiv în gloria rolului avut la o serbare de sfârşit de an şcolar. Oare cine va smulge cele mai multe aplauze la sfârşitul comediei?

Pe lângă avantajul dat de mediu, telepolitrucii sunt şi meşteri ai mimetismului. Voiajorul care sare din barca unui partid politic într-alta e ca un elefant înghesuit într-o sală plină ochi cu porţelanuri. În schimb, oamenii de televiziune cu ambiţii politice depăşesc astfel de încurcături cu agilitatea peştelui care săgetează bulboanele apei. Deprinşi să debiteze cu aplomb şi fleacuri, şi enormităţi, telepolitrucii navighează cu uşurinţă prin ghiolurile politicii. Acolo unde alţii se încurcă, ei se descurcă, acolo unde alţii dau în bâlbâială, ei umblă cu gargariseală. Nimic nu e mai simplu decât a zice că negru-i alb sau că alba-i neagră.

Iată, pe scurt, ghidul de carieră al telepolitrucilor. Mai întâi trebuie identificat un format de emisiune convenabil. Aceasta e rampa de lansare. Nu prea poţi ajunge senator dacă prezinţi matinalul la Taraf TV, nici deputat dacă ai viciul prezentării de emisiuni patetice, gen „Soacră pentru nora”. Dacă ai optat pentru statutul de vedetă etno, e bine de ştiut că ţelul va fi mai greu de atins. În fond, s-au mai văzut cazuri de manelişti ajunşi mari domni în politică. Totuşi, emisiunile cele mai potrivite visul tău sunt cele în care oamenii se joacă „de-a politica”, iar dezbaterile, talk-show-urile sau emisiunile satirice sunt cele mai recomandate. Cine râde la urmă râde mai bine, nu?

Mai apoi, dacă ai tot ai primit o emisiune, e bine să fii un justiţiar atroce, o fiinţă cu profund resort moral, un OM capabil să sacrifice tot în numele libertăţii, dreptăţii şi adevărului. De-alte astea trebuie să le spui zilnic privitorilor tăi. În rest, e treaba fiecăruia ce face cu viaţa lui după ce se încheie emisia. Aaa, nu uita să-i chemi la emisiune pe mai marii zilei de ieri, pe puternicii zilei de azi şi pe potentaţii zilei de mâine! Nu poţi juca în liga campionilor dacă tu şi echipa ta de producţie evoluaţi ca nişte jigăriţi din liga judeţeană. Prieteşugul cu acest soi de personalităţi e suficient pentru accesul la datele de care ai nevoie pentru a-ţi planifica prosperitatea şi debutul pe scena politică.

Înainte de a te băga până peste cap în politică e bine să înveţi să respiri sub apă. Caută o îndeletnicire vremelnică: purtător de vorbe, consultant politic sau ajutor de băgător în seamă. Graţie acestui experiment, vei putea constata cât de uşor pot fi duşi oamenii cu zăhărelul ori de câte ori le reciţi ceva, orice, de la o tribună cu însemne oficiale. Ca să nu-ţi iroseşti timpul, scrie un bestseller, semnează în revistele de cultură, scoate un album, dă-ţi un doctorat sau caută să primeşti o medalie. Până şi în democraţiile bananiere titlurile şi decoraţiile sunt liane de care te poţi agăţa cum trebuie!

Gata, ai primit botezul? Felicitări! Ai văzut că alegătorii nu ştiu să deosebească o cioară de un corb? Depune jurământul şi treci la treabă! Obrazul cel subţire al Excelenţei voastre cu cheltuială multă se ţine. Te rog nu uita să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de bunul securist care te-a luat sub aripa lui, te-a crescut şi te-a făcut om!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi