Theo şi mama ei

Când s-a născut Theo, fiica mea, am încetat să mai privesc lumea cu ochi băieţeşti. Am început să văd lucruri pe care înainte le ignoram – de exemplu că lumea, în special cea românească, e un loc primejdios pentru femei, mai primejdios decât pentru bărbaţi.

Orice umbră de conservatorism aş fi avut în mine, ea a dispărut instantaneu. Aş deveni însă conservator într-o lume în care femeilor nu le-ar fi frică să trăiască. Abia aia ar fi o lume de păstrat aşa cum e: o lume în care nimănui nu i-ar fi frică să trăiască aşa cum e şi aşa cum vrea.

Am început să mă uit cu atenţie şi la tipul de concurenţă pe care-l preferam şi mi s-a părut că n-ar trebui generalizat. El e bun doar când se bat masculii între ei (nu poţi schimba natura umană), dar doar atât.

Însă nu Theo e cea care m-a schimbat cel mai mult, ci mama ei. Aici schimbarea n-a fost nici spontană, nici uşoară.

Spre deosebire de mine, Laura nu venea nici din clasa de mijloc, nici dintr-o familie unită.

Era prin 2002, într-una din perioadele mele de lipsă de bani. Cum structural nu-mi plac joburile fixe, cu program prestabilit, şi nici statutul de salariat, trec periodic prin asta. Firea mea de artist mă face ca uneori să am bani, iar alteori nu. Eram deci într-una din perioadele fără bani şi-mi făceam numărul:

– Uite, îi strigam, sunt sărac! Sunt sărac! N-am nici măcar bani să-mi cumpăr o sticlă de Cola!

Ea s-a uitat la mine şi mi-a zis, tristă şi cumva obosită de focurile mele de artificii:

– Nu eşti sărac, doar n-ai bani, atâta tot.

Io m-am uitat la ea ca la un om picat de pe altă planetă:

– Păi dacă n-am bani, sunt sărac!

– Nu eşti sărac, a continuat ea la fel de tristă, habar n-ai ce înseamnă să fii sărac…

Orice oi fi răspuns atunci, mi-era clar că de fapt rămăsesem fără replică. Mi-era clar că nu înţelegeam ceva.

Aşa a început deschiderea mea către o altă lume, una de care habar n-aveam că există. De fapt, aşa a început deschiderea lumii mele, ieşirea din cercul confortabil pe care îl ştiam.

Laura trăise într-o casă fără bibliotecă. Fără meditaţii. Singurele lucruri care o puteau ridica erau şcoala publică, profesorii de acolo – şi biblioteca publică: de acolo îşi lua cărţile de citit, şi acolo stătea cu orele când pleca de la şcoală.

Aşa a terminat şi şcoala generală, şi liceul. Singură, fără meditaţii, doar cu şcoala publică şi cu biblioteca publică. Aşa a mers mai departe la Filosofie.

Dacă lumea mea e mai largă azi decât cea a majorităţii celor din clasa mea socială, dacă mă vedeţi vorbind despre sărăcie şi căutând soluţii de a o combate, dacă mă vedeţi atent la cei care votează altfel decât mine, nu e meritul meu.

E meritul unei femei – care, pe deasupra, mi-a mai dăruit şi o fată.

P.S. Laura e azi profesoară. De filosofie şi logică. Îi place să lucreze cu copiii celor din clasa de mijloc, fiindcă ei vin gata citiţi la şcoală, şi cu manierele însuşite de acasă. Dar cel mai mult îi place să lucreze cu copiii din familii sărace. Lor încearcă să le transmită toată încrederea ei în sistemul public de educaţie – şi să îi înveţe cum să aibă încredere în ei când toţi ceilalţi îi ignoră.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist