Un ţăran de succes

Fălticeneanul Eugen Lovinescu s-a născut în toamna lui 1881 şi a murit în vara lui 1943. A fost tatăl teoriei “sincronismului” şi al Monicăi Lovinescu, deopotrivă. Deşi astăzi este considerat unul dintre cei mai importanţi critici români, mai toată viaţa a funcţionat doar ca profesor de liceu. Concepţia sa novatoare asupra devenirii societăţii româneşti l-a enervat pe Nicolae Iorga, a cărui pizmă faţă de oricine îi contrazicea propriile teze era celebră în epocă. Nici regimul comunist nu i-a ridicat statuie (cel puţin în primele sale două decenii), dimpotrivă, s-a răzbunat arestându-i soţia (la 71 de ani) care avea să şi moară chinuită în închisoarea de la Jilava.    

“Istoria civilizaţiei române moderne” (în trei volume) a apărut începând cu anul 1924, provocând imediat opinii pro şi contra. Mai ales contra. Potrivit lui Lovinescu, modernizarea Moldovei şi Munteniei a devenit posibilă doar odată cu pătrunderea (pe la mijlocul secolului al XIX-lea) în aceste teritorii grav înapoiate a ideilor din Europa occidentală. La acest proces a contribuit burghezia autohtonă şi nu prea, a cărei gândire politică şi socială – liberalismul – a creat premisele fundamentele ale transformării radicale a micii Românii.  

Eugen Lovinescu nu a respins niciodată existenţa unui “specific naţional”, dar el se desparte tranşant de Iorga (curentul semănătorist), de Ibrăileanu (poporanism), de N. Crainic (gândirism) etc., cei din urmă exultând în faţa geniului ţăranului român. Pentru fălticenean însă, orice tradiţie ajunge caducă dacă ea nu capătă forma unei concepţii superioare, dacă nu se inspiră ori nu se sincronizează cu o spiritualitate care şi-a dovedit în timp puterea de transfigurare. Idealizarea ţăranului român (şi a românilor, în general) e o greşeală, susţine criticul, pentru că falsifică în mod grosolan realitatea. O părere şi mai proastă avea Lovinescu despre comunişti şi nazişti pe care îì vedea distrugători de vechi civilizaţii şi nu întemeietori de altele noi.

Că moralitatea ţăranului român lăsa de dorit reiese şi din următoarea snoavă ce apare în paginile “Istoriei”. O repovestesc: Un boier poposeşte într-un sat oarecare, fiind găzduit de cel mai straşnic gospodar al comunităţii. La plecare, uimit de opulenţa gazdei, boierul stă de vorbă cu vizitiul său. Cel dintâi se tot minunează de gospodăria lui moş Vasile. “Ai văzut ce belşug? Ce curăţenie? Ce frumuseţe?” Mai puţin impresionat de cele din jur, vizitiul răspunde cu juma’ de gură. “Am văzut… De… Ce să spun… “. În timpul dialogului, boierul e pocnit de o revelaţie. Rachiul e marele duşman al românului de la ţară! Dacă ţăranii nu ar mai petrece atâta timp la crâşmă şi ar munci mai mult, toţi ar ajunge ca moş Vasile! – este convins boierul, care ştie că gazda sa a început cu o palmă de pământ, iar acum e fruntaşul satului. Ba chiar primar! Dar vizitiul este mai bine informat: numitul Vasile a fost muncitor la fabrica de spirt, şi-a furat permanent patronul, a făcut puţină puşcărie, iar apoi a fost eliberat, fără ca prejudiuciul să poată fi recuperat în totalitate. Cu banii ascunşi a început o carieră politică de succes, fiind iubit şi respectat atât de cei de sus, cât şi cei de jos! (Observaţie: pe vremea aceea, primarii nu erau aleşi prin vot, ci numiţi de către partidul de guvernământ pe baza prestigiului de care se bucurau în comunitate!)      

Azi, teoria sincronismului este considerată una dintre contribuţiile excepţionale ale perioadei interbelice la gândirea românească şi europeană. Aproape toate celelalte teorii s-au dovedit fie sterpe, fie catastrofale pentru români.