Val, optzecistul

A ţinut rubrica – Ultima tuşă – în această pagină, vreme de vreo 18 ani, fiind, alături de Al. Călinescu, Mariana Codruţ, Bogdan Creţu, Codrin-Liviu Cuţitaru, Valeriu Gherghel şi, cu voia Dvs., de sussemnatul, printre cei mai consecvenţi semnatari. Tabletele lui aveau eleganţă şi prestanţă, aveau stil, marcă proprie, ca şi prozele, ca şi ţinuta sa, de altfel. Adunate într-o carte cu titlu şocant (Cinci degete-n ochi, 2007, 600 de pagini!), dau măsura unei vocaţii literare ce nicicând nu s-a situat în trena picturii sale, cele două haruri etalându-şi fiecare, separat, virtuţile. În cultura română e greu de aflat un altul egal dăruit penelului şi cuvântului, ca Val Gheorghiu. În genere, pictorii n-au verb, îmi spunea în repetatele şi fascinantele noastre taifasuri. Cu atât mai mult îl admira, spre exemplu, pe Tonitza, pentru eseistica lui miezoasă. Totuşi, într-o orgolioasă autoevaluare, Val punea întotdeauna pe primul loc pictorul, pe prozatorul şi eseistul (din el) percepându-i ca pe nişte… intruşi, care-l abăteau, cu ispita cuvântului, de la şevalet. De câteva ori a şi anunţat (chiar public) că se lasă de scris. Era şi-un alint, şi-o joacă la mijloc, ludens-ul fiindu-i consubstanţial. Ar fi putut face parte, de facto, şi din breasla scriitorilor, dar nici nu vroia s-audă. ”Eu sunt pictor!”, exclama, exasperat (probabil) de… hărţuiala prozastică, precum şi de insistenţa noastră (a convivilor) în a-i demonstra cât de bun şi necesar prozator/ eseist este. Aceste vieţi paralele, cuprinse într-una, l-au ţinut mereu (pânâ-n urmă cu câţiva ani) în priză, în ebuliţie, într-o benefică stare de creativitate. De peste o jumătate de veac (în Iaşi), expoziţiile sale, ca şi cărţile apărute, au produs efervescenţa specifică evenimentului cultural veritabil. Şi pictura, şi literatura, şi chiar modul lui (cooperant) de-a fi l-au propulsat în agora maeştrilor, mai întâi ca ucenic la clasici (unii, precum Baba sau Catargi, în viaţă), apoi purtând el însuşi, cu orgoliu, dar fără emfază, aura de maestru. Calitatea de redactor la revista ”Cronica” i-a facilitat contactul cu, deopotrivă, lumea artistică şi lumea literară. Într-o vreme când în Iaşi nu existau decât două săli, oficioase şi oficiale, de expoziţie, Galeria Cronica – ”inventată” şi coordonată împreună cu criticul de teatru Ştefan Oprea – a oferit o alternativă neaşteptată, mai întâi ca ”Salon al refuzaţilor” (după celebrul model parizian) şi, apoi, ca spaţiu al experimentului plastic… ponderat.

Deşi filolog ca formaţie, Val Gheorghiu şi-a etalat propensiunea întru pictură încă din studenţie, când îl aflăm implicat – cum ”divulgă” Alexandru Zub, în prefaţa albumului Uşi celebre, uşi umile, ”în sărbătorirea lui Ştefan cel Mare la cinci secole de la înscăunarea sa. El a realizat şi expus atunci, la 12-14 aprilie 1957, un portret al marelui voievod, în aula Universităţii, de unde a dispărut brusc şi fără urmă peste câteva zile. Era tributul său într-un moment când studenţimea voia să contribuie cât de cât la recuperarea valorilor naţionale ca element de revitalizare a societţii noastre. Tabloul lui Val Gheorghiu, unul de tradiţie «clasică», a dispărut îndată, curând aveam să dispar şi eu pentru multă vreme…”, notează istoricul, unul dintre principalii artizani ai celebrei sărbătoriri… Acelaşi exeget descoperă în pictura, de peste timp, a lui Val Gheorghiu, ”o aplecare spre esenţial, o regândire a lumii, a realului în ansamblu”, iar periplul pictorului (şi al scriitorului, adăugăm noi) prin Iaşii de ieri şi de azi este menit ”să dezvăluie sensuri şi să aprofundeze cunoaşterea unui spaţiu cultural.”

Exegeze monografice (cum cea a lui Virgil Mocanu, din 1985), fişe de dicţionar (Octavian Barbosa; Constantin Prut) sau umanioare publicate chiar în această pagină de regretatul Adrian Neculau, de mai tinerii săi ”degustători” Valeriu Gherghel şi Bogdan Creţu, ori (ultimul pe listă) de sussemnatul, au încercat să fixeze portretul şi locul acestui artist inclasabil. O surprinzătoare sinteză a picto-scriptorului e de aflat în cv-ul postat pe internet sau în deschiderea ultimelor sale albume plastice. Despre pictor se spune că ”filtrează materia concretă, percepută cu acuităţi senzoriale şi stilizări ce mizează, în tropismul lor, către un conceptual bătând spre metafizic, pe rigoarea severă a formelor şi simbolismul cromatic”. Prozatorul, ”citadin de speţă boemă, cu voluptatea deambulărlor vesperale, e un matein care se regăseşte pe sine în proza de atmosferă”. E, aceasta, ”o zonă de bizare interferări, unde diurnul glisează, ca împins de o mână nevăzută, spre fantastic”, spre un tărâm în care ”printre indescifrabile rumori purtând înţelesuri ascunse dănţuieşte funambulescul, se scălămbie caricaturalul, se iţeşte, sub acelaşi cearcăn al reverberărilor, plăsmuirea extravagantă.” Cum nu există niciun nume citat, bănuiesc că aceste plăsmuiri sunt ale autorului însuşi, şi – de ce nu? – îl văd pe Val Gheorghiu ca pe cel mai expresiv interpret al propriei opere.

Ani în şir, pe 25 ianuarie, urcam scările Atelierului de pe Armeană, unde Val îşi primea oaspeţii, la ceas aniversar. Veneau acolo scriitori, actori, muzicieni, chiar şi câte un pictor, chiar şi vreun critic de artă, şi câte un gazetar (dintre cei aleşi)… Era un fel de Academia liberă redivivus. Dar au urcat scările – îmi spunea amfitrionul, cu neascunsă mândrie – şi-un fost preşedinte de ţară (pe care l-a învins… Securitatea), şi-o principesă, cu-al ei prinţ morganatic, şi-o ministresă de (aleasă şi păguboasă) Cultură. Şi câţi alţii… Evident că, de când Val şi-a întors pânzele cu faţa la perete, scările au devenit tot mai greu accesibile. Şi nu doar pentru mine. Dar o aniversare, precum cea a lui Val, poate fi doar pentru minte, inimă, literatură şi pictură, nu-i obligatoriu să ciocneşti pahare (decât în gând). Pentru prietenie. La mulţi ani, Val!