Balada chiriasului evacuat

O stire impresionanta, fara doar si poate, difuzata seara, la o televiziune de mogul. O femeie mai in virsta, bolnava de cancer, este alungata din locuinta in care isi petrecuse cea mai mare parte din viata, chiar in timp ce se afla internata in spital. Casa in care locuise, nationalizata pe vremuri de comunisti, fusese recuperata in instanta de fostul proprietar. Fara explicatii, proprietarul a refuzat orice negociere cu familia bolnavei, aruncind toti chiriasii in strada. Din cite se vedea, agoniseala lor incapuse in citiva saci de plastic.

 Modul in care era prezentata stirea se dovedea insa jenant de partinitor. Se intelegea atit ca adevaratul proprietar este doar o bestie cu chip de om, dar si ca responsabili pentru drama traita de familia in cauza – cu trimitere in subsidiar catre toti chiriasii din casele nationalizate – ar fi doar actualii guvernanti.

Povestea zbuciumata a chiriasilor din casele nationalizate a inceput chiar in prima parte a anilor ‘90. Intuind perfect spaima acestora de a nu-si pierde locuintele, in care (unii) investisera enorm, Ion Iliescu le-a promis o sustinere totala. In contradictie cu toate normele statului de drept, si-a permis sa transmita indicatii pretioase justitiei, cerindu-le expres judecatorilor sa nu mai dea sentinte in favoarea proprietarilor. Caci proprietatea reprezenta, in opinia presedintelui de atunci, un simplu moft. Dar aceeasi putere postdecembrista permisese romanilor traitori cu chirie in apartamentele de bloc sa cumpere locuintele contra unei sume rezonabile.  

 Un astfel de comportament politic contrazice flagrant declaratiile actuale ale lui Ion Iliescu, care se recomanda drept cel care a impins Romania spre lumea civilizata. Insa apropierea tarii noastre de UE si NATO impunea si o aliniere la legislatia moderna, ceea ce iata ca era doar o amagire. Abia debusolatii de taranisti au facut pasul decisiv. Incetul cu incetul, proprietatea redevine sfinta. Mai ales cea a politicienilor.

Apoi sa ne punem in locul vechilor proprietari. Deseori, faptul de a fi fost posesorul unei case mai impozante devenise, la instalarea comunismului, o vina ce trebuia musai pedepsita. Si daca nu murea prin puscarie din cauza curajului de a se fi opus abuzurilor comunistilor, vechiul proprietar traia fie stresul de a-si imparti spatiul cu vreo familie de tigani alcatuita din macar 10 suflete agitate, fie socul de a ceda intregul imobil clasei proletare ori protipendadei noului regim. Si sa nu uitam ca zeci de mii de cladiri incarcate de istorie seculara au fost demolate sub pretextul modernizarii oraselor, distrugeri care – din pacate – continua si azi.

Dupa 20 de ani de procese epuizante cu statul, ii cerem acum proprietarului (ori urmasilor acestuia) sa manifeste maxima compasiune pentru chiriasi. Sa-i pupe eventual usor pe frunte si sa le spuna ca prefera sa se sacrifice in continuare. Dar citi dintre noi ar proceda asa? (Ori citi si-ar oferi de bunavoie unor nevoiasi casa ridicata din munca, dupa 1989?)

 Nici un partid nu a vrut sa rezolve situatia chiriasilor, desi ar fi existat solutii rationale. Timp de mai bine de doua decenii, temerile locatarilor din casele nationalizate au fost convertite in voturi. Iar aceasta a fost cea mai mare nedreptate care li s-a facut si chiriasilor si fostilor proprietari. Exista o morala in povestile de acest gen. O masa de manevra este abandonata imediat ce nu mai suscita interes electoral. In acest caz, naivitatea s-a platit cu casa.

Mai demult, tot la o televiziune, un batrin cu fata marcata de necazuri povestea cum in primele luni ale anului 1990 avusese misiunea de a nu-i lasa pe Ion Ratiu si Radu Campeanu sa tina discursuri electorale. Unii romani au fost batuti cumplit doar pentru ca au avut nesansa sa aduca la chip cu unul dintre cei doi adversari ai lui Ion Iliescu. Mosneagul afirma trist ca atunci credea cu tarie ce i se spusese: ca este soldatul unei cauze drepte. Acum nu mai credea asta. Culmea este ca inca ii mai credem pe politicieni.