Balcanii se afla din nou pe picior de razboi

Dupa o asteptare de mai putin de 24 de ore, NATO a decis sa atace obiective militare iugoslave. Generatia noastra nu si-a consumat istoria. Prabusirea sistemului comunist, sfirsitul imperiului sovietic, razboiul din Golf si cel din fost Iugoslavie, extinderea NATO spre Est, evenimente care au marcat lumea noastra in ultimul deceniu n-au epuizat registrul de evenimente ale istoriei contemporane.
Aceasta interventie nu este o noutate absoluta pentru fortele NATO, dar spre deosebire de interventia din Bosnia si Irak, apar acum mai multe lucruri noi. Mai intii, ea are loc pentru prima data impotriva unui stat suveran recunoscut ca atare in plan diplomatic si cu care nu exista un casus belli declarat. Apoi, motivatia legala a interventiei este ambigua: cele doua rezolutii ale Consiliului de Securitate datind de mai mult timp nu exprima foarte clar un asemenea mandat. De ce a intervenit totusi NATO? Cine este vinovat de aceasta interventie? Se putea oare evita aceasta? Este interventia militara cel mai rau lucru posibil? Fata de aceste intrebari au existat mai multe feluri de raspunsuri.
In mod evident, interventia NATO este mai inainte de toate un esec al diplomatiei occidentale, mai cu seama al celei americane. Diplomatia americana nu se poate mindri ca a reusit sa gestioneze aceasta criza. Ea s-a angajat intr-o confruntare rece cu presedintele Slobodan Milosevici; incercind sa-i forteze acestuia mina pentru a semna pacea cu albanezii din Kosovo, diplomatia amerricana n-a prevazut refuzul lui Milosevici si n-a lasat loc la alternativa. Totusi, principalul vinovat al acestui conflict este Slobodan Milosevici, desi, deocamdata, este greu de spus cit anume si in ce consta propriu-zis aceasta vinovatie. A dorit el sa-si consolideze in acest fel regimul personal sau a fost constrins la aceasta fermitate de catre opozitia populara din Serbia fata de tratatul propus la Rambuillet?
Dupa marile pierderi teritoriale din ultimii ani, sirbii se simt tot mai frustrati si au primit intelegerea cu albanezii din Kosovo de o maniera extrem de crispata. Ei au vazut in aceasta intelegere inceputul unor noi pierderi teritoriale, astfel ca Milosevici n-a mai avut aceeasi marja de manevra ca in cazul acordurilor de la Dayton. Pe de alta parte, presedintele Iugoslaviei n-a putut beneficia in ochii diplomatiei occidentale de prezumtia de buna credinta, dupa gesturile sale politice atit in ce priveste raporturile cu opozitia interna cit mai ales in ce priveste represiunea contra albanezilor din Kosovo. El are deja o reputatie solida de politician autoritar si lipsi de scrupule. Faptul cel mai important este ca, dupa mai multe relatari concordante, ceea ce a fortat in ultima instanta interventia NATO a fost noul val de represiune in Kosovo, care a readus spectrul unei catastrofe umanitare in provincie si a marit din nou incordarea in regiune. Prin aceasta decizie, se poate spune ca NATO a fost provocata practic la interventie.
Oricum am judeca aceasta interventie, o judecata impartiala nu poate ignora natura limitata si selectiva a interventiei occidentale. Ea priveste distrugerea capacitatii militare de represiune impotriva rebelilor albanezi din Kosovo si fortarea sirbilor de a semna pacea cu acestia. Interventia nu este un razboi care vizeaza distrugerea Iugoslaviei. Optiunea militara este de fapt o componenta a mijloacelor diplomatice care vizeaza reglementarea crizei din Kosovo. Aceasta nu reprezinta pentru Occident nici un fel de miza militara sau economica: nu are nici petrol, nici un potential geostrategic semnificativ. Singura motivatie importanta a eforturilor occidentale este restabilirea pacii in aceasta regiune, in conformitate cu dreptul international. Ceea ce i s-a oferit Serbiei la Rambuillet nu era dezintegrarea sa ca stat, ci, dimpotriva, conditii serioase pentru a-si prezerva suveranitatea politica, respectind in acelasi timp drepturile elementare ale majoritatii albaneze din Kosovo.
Intrebarea daca interventia militara va aduce pacea sau va complica lucrurile este probabil in acest moment prematura. Apelul la forta nu va rezolva multe lucruri, va crea resentimente puternice, tensiuni periculoase, dar el a parut la un moment dat singura optiune in fata unei alte optiuni la forta, din partea fortelor sirbe din Kosovo. Faptul ca, din punct de vedere juridic, interventia nu are o motivatie solida este mai curind un motiv de a aprecia in plus dorinta Occidentului de a reglementa in mod serios aceasta criza. Scrupulele juridice sint excesive in acest caz intrucit, dupa Helsinki – 1975 si dupa doctrina Carter, principiul suveranitatii nationale poate fi incalcat in numele protejarii drepturilor omului. Acest lucru s-a petrecut deja in Irak, Somalia etc. Comparatia dintre problema kurda si cea a regiunii Kosovo nu este prea fericita; este vorba de situatii complet diferite in zone complet diferite ca importanta. Pe de alta parte, Occidentul nu-si propune sa rezolve toate crizele din lume, dar vrea sa gestioneze pe cele din imediata sa apropiere.
Evenimentul lasa loc la interpretari foarte diferite si acestea nu s-au lasat asteptate, atit in plan international cit si in Romania. NATO pare as fi regasit coeziunea interna, chiar daca probabil Grecia a strins din dinti. Daca atitudinea Rusiei era de asteptat, a surprins opozitia unor popoare balcanice fata de aceasta interventie. Probabil ca pericolul unui conflict a determinat aceasta atitudine. Exista insa o mare doza de reziduuri ale propagandei razboiului rece, ca si tabuurile statului-natiune. Atit bulgarii, cit si romanii s-au identificat cu sirbii, vazuti ca o victima a Marilor Puteri. In Romania, populatia a vazut in aceasta interventie un pas in favoarea descompunerii unui stat-natiune. Nu putini au extrapolat Kosovo in Harghita-Covasna. Astazi Serbia, miine Romania.
Fortele politice traditional anti-occidentale au profitat de ocazie pentru a-si afirma opozitia fata de interventie. A surprins totusi aici atitudinea liderilor PDSR, extrem de transante impotriva interventiei. Atit Ion Iliescu, dar si Adrian Nastase s-au aratat mai interesati de campania lor electorala continua in care se afla decit de a se arata ca o alternativa politica rationala. Argumentele lor nu difera mult de cele rusesti si arata anacronismele in care se scalda liderii principalului partid de opozitie. Aceste atitudini exprima falia dintre mentalitatile de tip occidental bazate pe respectul drepturilor individului in fata arbitrariului statal, si cele in care statul poate face orice impotriva cetatenilor sai si nimeni nu poate interveni: un simptom privind fragilitatea valorilor democratice in aceasta zona. (Florea Ioncioaia)