Cercul patrat: Aromate si excretii

Toata lumea a observat, in bisericile stramosesti, mai cu seama pe timpul slujbelor, cind populatia e mai multa si mai pioasa, o sama de dudui care isi sprijina ardoarea mistica direct pe podea. Imbracate, fraudulos, in strai cernit, aceste mirese nestiute ale Domnului se prabusesc, de indata ce suna toaca si clopotul, cu un zgomot infundat, de sac umplut cu mazare, pe postamentul de lemn al Trei Sfetitelor ori aiurea.
Exista obiceiul, negativ si impertinent, sa-ti comunici fierbinteala iubirii pentru Cel de Sus prin aplicare de pumni in perii timplelor sau in scobitura pieptului, de vaza cu toti ceilalti si intr-un mod ritmic, asemenea flagelantilor din Evul Mediu. De asemenea, cum mi-a fost dat sa observ nu de mult, unii isi iau libertatea de a se descheia pina la briu de camasa si, printr-o miscare rapita, chiar mai jos, si de a se tavali astfel, ca in camarile balamucului, dedesubtul icoanelor, care nu au, fireste, nici o vina. In fine, altii, si nu putini, in special la Galata, spre crepuscul, cind tinerele maicute cinta dumnezeieste de frumos si in reculegere, recurg la o gesticulatie aminata si gospodareasca. Isi coboara sacii de pe umeri, se lasa cu lentoare la pamint, pe dupa coloanele de o imperiala masivitate, in semiintuneric, unde ochiul nimanuia nu patrunde, si se descalta, spre a simti, mai concreta, podeaua.
Pentru ca medievalii se spalau ceva mai rar si numai pe pleoape, istoricii igienei au presupus, si au oarece cuvint, ca aromatele si tamiia s-au inventat de catre sfintii parinti in scopul salutar de a elimina, cu saruri, prea omenescul miasmelor. Presupunerea este, desigur, greu verificabila. La Galata insa, oricit de realist ai scruta istoria, inclini, adeseori, sa dai dreptate acestor ipoteze rauvoitoare. Fumul din catui si mirosul de miere al luminarilor abia daca acopera parfumul acru, de secretii si salive, al subtiorilor.
Sint, se intelege, perfect de acord ca, daca mergi la biserica, nu e deloc legitim sa faci mofturi, atita vreme cit nici bunul Dumnezeu, in casa slavit numelui Sau, nu face, primind fara osebire si pe bogat, si pe sarac, si pe fatarnic, si pe liber pansist, si pe cititorul de Coelho, si pe conservatorul desuet, precum susiscalitul, indaraptul usilor. Cu toate acestea, in riscul precis de a fi socotit demodat, voi indrazni a cere nu doar liturghisitorilor, prea lipiti, totusi, de rolurile lor, ci si asistentei sa-i traga de mineca pe acesti credinciosi emeriti si sa le aminteasca faptul ca doar fariseul se inchina la rascruce, in vazul cetatii, fara folos.
Credinta, cita e, nu se argumenteaza prin gesturi si nici nu se foloseste de trompeti, ci se ascunde sub o sobrietate cuvioasa. Nu ar fi, probabil, cu totul deplasat sa li se precizeze tuturor celor care se tavalesc, in spasme si gemete, la pamint, cum ca postura nu le procura o parcela mai cuprinzatoare in rai si nici o pozitie mai apropiata de Dumnezeu, eventual chiar sub barba Sa. Si ca, de fapt, prin misticul abandon de sine, nu fac decit sa-si primejduiasca articulatiile, la contactul cu solul vadit igrasios.
Intimidati, parca, de aceasta smerenie declamativa, nici preotii si nici adunarea nu-si iau curajul sa cenzureze comportamentul facut al acestor agresivi, care ar figura mai bine pe scena teatrului ori in dosul gratiilor de la gradina zoologica, printre artistii, ceva mai sinceri, din specia tiritoarelor. Si este, neindoielnic, pacat. Prin atitudinea noastra, pasiva si infiorata, lasam acestor persoane care il maimutaresc pe Dumnezeu impresia ca in tot ceea ce fac au indreptatire si chiar acoperire scripturara. Si nu au…
Nu o data, in referatul evanghelic, se consemneaza ca Iisus Christos cere suferinzilor de paralizie sa se ridice si sa mearga. Indemnul Sau trebuie deslusit si simbolic. A-i pretinde omului sa se ridice si nu sa se constringa pe stinghia patului inseamna, in acelasi timp, a-l avertiza de faptul ca Dumnezeu nu doreste sa ne vada robiti si cu fruntea in tarina. Omului ii e proprie verticalitatea, in deosebire de gusteri si guzgani.
Asadar, la slujbe se sta, obligatoriu, drept si nu se ingenunchiaza decit pe rastimpul citirii pericopelor evanghelice. Nu se sade nici in jilturi fara motiv. In sfirsit, cu nici un chip nu este permisa expunerea ciorapilor, chiar daca pe dupa stilpi si in penumbra. Cred ca sfintul Ioan Gura de Aur nu avea multa dreptate cind cerea autoritatilor sa-i indeparteze pe cersetori de pe scarile basilicilor. El isi motiva reclamatia cu presupunerea ca goliciunea saracilor ar fi trezit in inchipuirea credinciosilor fantasme necuvenite. In schimb, nu gresea cind, intr-un moment vizionar, interzicea, in avans, striptisul din biserici…
(Valeriu GHERGHEL)