Erorile presedintelui

Presedintele Constantinescu trece printr-o severa criza de incredere si de popularitate. Conform ultimelor sondaje de opinie, doar o treime dintre romani ii mai acorda incredere, in timp ce numarul celor care afirma ca l-ar vota pentru un nou mandat e si mai redus. Problema e ca situatia in care se afla presedintele nu e nici pe departe una conjuncturala. Criza incepe cu mult timp in urma, de circa un an si jumatate, situatia de acum fiind doar un punct de minim intr-un proces de involutie constanta. La o analiza si mai aprofundata a acestui proces descoperim un fapt si mai grav. Nivelul popularitatii actualului presedinte a atins deja si acel punct critic de la care procesul de involutie pare ireversibil. E vorba de momentul, indelung aminat, de la care ceea ce pierde in popularitate actualul presedinte incep sa cistige altii. Acest lucru se intimpla deja de peste o jumatate de an, din momentul in care Ion Iliescu trece pe primul loc in topul prezidentiabililor.
A pune aceasta situatie exclusiv sau in principal pe seama eroziunii firesti pe care o aduce faptul de a fi la putere intr-o perioada dificila nu e decit, cel mult, o palida si contraproductiva consolare, exprimata in termenii unei linistitoare fatalitati. Indiferent cum ar fi evoluat lucrurile in Romania, nimic nu ar fi legat in mod fatal aceasta evolutie de soarta politica, imaginea si popularitatea presedintelui. Presedintele avea si are suficiente grade de libertate, suficienta autonomie de decizie si miscare pentru a-si gestiona imaginea, autoritatea si potentialul de incredere relativ independent de mersul societatii si de soarta celorlalte institutii publice si politice.
De aici se intelege clar ca presedintele a gresit. Mandatul guvernarii in numele careia a venit la putere ii impunea presedintelui Constantinescu statutul de vedeta a unei schimbari radicale. In comparatie cu predecesorul sau, Ion Iliescu, Emil Constantinescu nu beneficia de nici un cec in alb. Ion Iliescu beneficiase de momentul unei schimbari de regim deja realizate in decembrie ’89. De aceea, mandatul sau prezidental nu era unul imperativ. Ion Iliescu nu avea de luptat pentru a-si crea o anumita legitimitate. El n-avea altceva de facut decit sa gestioneze o schimbare asumata dar si realizata de altii, de o majoritate covirsitoare a populatiei. Emil Constantinescu avea de facut ceea ce Ion Iliescu avea deja pe tava in decembrie ’89. Daca pentru Ion Iliescu "schimbarea" era o chestiune deja realizata in momentul accederii la putere, pentru Emil Constantinescu "schimbarea" era un imperativ. Adica ceva ce abia urma sa se intimple. De aici rezulta diferenta de esenta dintre mandatele celor doi, cu toate consecintele de rigoare. Ion Iliescu nu trebuia decit sa gestioneze simbolic o putere deja obtinuta. Emil Constantinescu trebuia s-o exercite pur si simplu. Sa-i dea un continut concret si palpabil. Sa umple o forma, numita "schimbare", despre care majoritatea covirsitoare a populatiei nu stia inca nimic. Cu toate riscurile constitutionale de rigoare, Emil Constantinescu ar fi trebuit sa schimbe radical natura puterii institutiei prezidentiale mostenite de la Ion Iliescu si s-o exercite ca atare. Din institutie cu caracter preponderent simbolic, simbolizind o schimbare care, in opinia populatiei, trebuia doar gestionata, presedintia lui Emil Constatinescu trebuia sa devina o institutie a schimbarii, cu caracter preponderent executiv.
Nu stim cit de constient de acest lucru a fost si este actualul presedinte. Avem insa deja o multime de date care, judecate retrospectiv, ne fac sa credem ca n-a fost cazul. Pentru moment, sa amintim doar ca in toate momentele critice, de dupa ultimele alegeri, presedintele a reactionat prin gesturi mai degraba simbolice, in loc sa actioneze pur si simplu. (Pavel LUCESCU)
Cumparati marfuri romanesti!
Recent, Comisia nationala de statistica ne-a oferit din nou, in raportul sau lunar, o imagine sumbra a starii economiei romanesti. Deocamdata, relansarea economica nu se vede la orizont. Dar poate cel mai ingrijorator aspect al acestor date este cresterea constanta a deficitului balantei comerciale, respectiv a raportului dintre importuri si exporturi. Dincolo de natura relativa a cifrelor si de faptul ca deficitul comercial nu este un indicator intotdeauna semnificativ in ce priveste competitivitatea unei economii, faptul nu poate sa nu ne puna pe ginduri. Este evident ca economia romaneasca se sufoca: ea nu poate participa de la egal la egal la schimburile internationale. Ea are nevoie de capitaluri si de tehnologii noi.
In acelasi timp, o economie nu traieste insa numai din capitaluri, competenta manageriatului si politici economice adecvate. Reactia consumatorului este uneori la fel de importanta, cel putin in cazul consumului "indus", care nu exprima deci o necesitate stricta. Unii dintre noi isi mai amintesc, poate, de o excelenta comedie franceza, strecurata in programul televiziunii nationale pe la sfirsitul anilor ’70, in care se relatau "mez-aventurile" unui cetatean francez in deceniile imediat postbelice. Seful sau nu-l poate da afara, dar ii face viata imposibila. Peste noapte, vechii prieteni nu-l mai recunosc. Vecinii din cartierul in care locuia il evita, ba chiar devine tinta mai multor agresiuni. Pina si bacanul de cartier se poarta ciudat in prezenta sa. Toate acestea numai pentru ca personajul avusese nefericita idee sa-si cumpere o limuzina americana in locul uneia autohtone. Pesemne ca fenomenul luase o anumita amploare de vreme ce el a provocat o reactie satirica.
Acesta era, probabil, un fel de raspuns al orgoliului national pentru Omaha Beach, locul unde mii de americani murisera pentru eliberarea Frantei in timpul ultimului razboi. Este adevarat ca, pe de alta parte, dupa razboi, produsele americane luasera cu asalt "fortareata Europa", profitind de "planul Marshall" si de primatul tehnologic si financiar al economiei americane. Europenii se simteau deposedati de cultura lor comuna, de ceea ce altadata constituia mindria lor nationala. Inutil de spus ca reactia n-a dus la nimic, pe termen lung. De altfel, o reactie similara s-a produs, mai apoi, atit in Europa cit si in America, fata de produsele asiatice.
Totusi, pentru comunitatea respectiva, acest tip de reactie nu este lipsit de importanta sa. In fond, o comunitate este puternica atit prin gradul de toleranta, cit si prin forta de a respinge valori considerate straine. Sovinismul, cind se exprima la acest nivel, nu doar ca este suportabil, dar este natural si legitim, chiar daca el nu este suficient. Pe linga crearea pietei unice europene, ca un fel de sera in care economiile occidentale ar trebui sa se antreneze pentru marea competitie cu economia americana, reactia consumatorului occidental fata de marfurile americane a oferit un mic cec in alb producatorului indigen. Pe termen scurt, faptul poate fi extrem de important.
Economia romaneasca sufera de pe urma lipsei investitiilor in anii ’80, dar mai ales de pe urma unei catastrofale relatii cu piata a producatorilor. In cea mai mare parte a lor, sub regimul Ceausescu, producatorii romani ori se bucurau de monopol, ori erau obligati sa exporte cu orice pret. Dar ei n-aveau o relatie naturala cu cei care cumparau. In cazul pietei interne, consumatorii nu puteau alege, din cauza absentei unei oferte multiple, fapt care intretinea un sentiment de frustrare, care dupa 1990 s-a tradus intr-un import masiv de produse straine, iar, in cazul pietei externe, cel mai adesea, producatorii romani erau prezenti pe piata prin interpusi. Atunci cind toate aceste restrictii au disparut, intreprinderile noastre s-au gasit si fara o tehnologie la nivelul anilor ’90, si fara un capital simbolic, cum este imaginea de firma si marca.
In aceasta situatie, nu este de mirare ca, in domenii in care industria romaneasca altadata exporta masiv, poseda deci capacitati de productie, astazi piata a fost ocupata de marfuri de provenienta straina, de obicei de o calitate mult mai slaba, dar care au preturi mai mici. In timp ce se bat cu pumnii in piept ca si cum ar detine monopolul patriotismului, voteaza pe cei care le vorbesc de un trecut glorios si imaginar, depling "dezindustrializarea" Romaniei, cer masuri protectioniste, romanii verzi cumpara fara scrupule marfuri turcesti sau asiatice, daca n-au bani de altele italiene sau americane.
De fapt, ei se comporta numai aparent schizofrenic. Toti stiu prea bine ca lozincile nu tin de foame si nu fac o economie. Aceasta este ca si cu sexul la televizor: toata lume il denunta, dar nimeni n-ar vrea cu adevarat sa dispara, ci doar ca el sa fie singurul privilegiat. Protectionismul il afecteaza in primul rind pe cumparator, caci ii limiteaza acestuia abuziv dreptul de a alege si face ca preturile sa creasca, dar, pe termen lung, si pe producator, caci ii viciaza acestuia relatia cu piata.
Aceasta nu inseamna ca un comportament de tip "nationalist" n-are logica sa. Exista produse care sint comparabile la pret si calitate. In acest caz, a le prefera pe cele autohtone este un gest patriotic. Intotdeauna avem mai multe informatii despre un producator apropiat decit despre unul de origine straina, daca acesta nu este o mare firma. Prin urmare, putem avea mai multa incredere in calitatea acestui produs. Apoi, fiecare produs indigen cumparat poate salva un loc de munca, uneori chiar locul nostru de munca. La rindul sau, acel salariat caruia ii salvam locul de munca va cumpara, la rindu-i, marfurile pe care le producem noi insine. Trebuie sa-i oferim producatorului intern speranta ca nu respingem marfurile sale numai pentru ca sint made in Romania . Acesta este singurul nationalism legitim si eficace in care romanii ar merita sa creada. (Florea IONCIOAIA)