Holodomor (II)

Cind un activist ucrainean i-a relatat lui Stalin despre foametea din Ucraina, acesta i-a reprosat ca are o imaginatie bogata si abereaza. Altii care au vorbit despre grozavia din Ucraina au terminat mai rau, fiind acuzati de contrarevolutie, propaganda hitlerista sau tradare. Subiectul era tabu, pentru ca autoritatile proclamasera ca nu exista foamete in Uniunea Sovietica.

Un eficient baraj mediatic i-a impiedicat pe ziaristii straini sa patrunda in Ucraina. Unii dintre ziaristii occidentali detasati in Uniunea Sovietica au fost corupti sau inselati. O parte mica dar semnificativa din Occident era inca sedusa de "iluzia comunista". Asa se face informatiile nu au circulat foarte bine. Acum citiva ani, autoritatile ucrainene au declansat o campanie internationala pentru a cere retragerea premiului Pulitzer acordat in 1931 unui corespondent "The Times", Walter Duranty, care a relatat entuziast de la Moscova despre planul cincinal stalinist si a negat ca s-a produs foamete in Uniunea Sovietica. Au existat insa si notabile exceptii, ale unor occidentali care au putut vizita zona, au relatat la intoarcere cu lux de amanunte tragedia si au declansat campanii pentru sensibilizarea statelor occidentale. De o buna memorie se bucura Gareth Jones, fost secretar al lui Lloyd George, care a vizitat fara stirea autoritatilor citeva sate din Ucraina si a povestit apoi ce a vazut.

Totusi, lipsa unei imagini de ansamblu, imprecizia informatiilor, numarul redus de relatari de la fata locului, nu in ultimul rind putinatatea dovezilor grafice ale tragediei disponibile la acel moment (care, in cazul Holocaustului, au fost esentiale pentru sensibilizarea Occidentului), la care s-au adaugat diferite jocuri politico-diplomatice, precum si "iluzia comunista" pomenita au facut, toate, ca reactia Occidentului in acest caz sa fie inceata si niciodata ferma. A contat si "esecul imaginatiei" in fata unei tragedii fara precedent de acest fel, pentru ca era greu de imaginat ca un stat isi poate ucide propriii cetateni intr-o asemenea pondere si intr-un mod atit de pervers.

Uniunea Sovietica ori a negat existenta foametei, ori, atunci cind a admis-o, a pus-o pe seama indaratniciei ucrainenilor in fata colectivizarii. Acest procedeu infam de a blama victimele, intilnit si in cazul Holocaustului, a fost folosit pina in timpul lui Gorbaciov, dar si dupa caderea comunismului.

In prezent, exista trei mari dezbateri – politice si academice – legate de foametea din Ucraina. Prima, cum era de asteptat, priveste numarul victimelor. Controverse similare au aparut in cazul tuturor celorlalte tragedii de asemenea anvergura si este de anticipat ca dezbaterea nu se va incheia niciodata. Estimarile variaza intre 5 si 10 milioane, sau chiar mai mult, de victime.

A doua controversa priveste responsabilitatea pentru aceasta tragedie. Totusi, desi exista inca voci care neaga vinovatia statului sovietic sau chiar implicarea lui Stalin, este clar astazi ca autoritatile comuniste de la Moscova in frunte cu Stalin sint principalele responsabile. Dar aici trebuie evitate doua greseli, facute adesea si in cazul Holocaustului.

Nu trebuie sa ne imaginam ca Stalin a planuit din capul locului si in detaliu crima. Nici Hitler nu a planuit de la inceput exterminarea evreilor prin gazare. Planul s-a conturat pe masura consumarii evenimentelor, printr-o "radicalizare cumulativa" (H. Mommsen), tipica statelor totalitare. Ceea ce trebuie retinut este ca tocmai grila de lectura aberanta prin care un stat totalitar deformeaza realitatea in detrimentul oamenilor este criminala. Impunerea fara rest a unor masuri absurde izvorite dintr-o transcendenta ideologica a facut sa moara milioane de oameni. Astfel ajungem la a doua greseala. Genocidul si crimele impotriva umanitatii nu sint in totalitate rezultatul unui act criminal direct, produs cu arma, ca urmare a unei intentii criminale evidente, premeditate si vizind un scop precis. In literatura de specialitate privind genocidul si crimele impotriva umanitatii exista o larga categorie de fapte criminale, denumite "crime indirecte" sau, mai putin fericit, "crime ne-intentionale". Acestea se produc, sub regimuri dictatoriale, prin plasarea unor grupuri de oameni in locuri si situatii in care este provocata moartea prematura, ca urmare a expunerii la malnutritie, boli, frig, mizerie, a privarii de tratament medical, a suprasolicitarii prin munca fortata sau a unor actiuni disciplinare cu efecte fizice si psihice fatale. Tot in categoria crimelor de acest fel intra si declansarea de actiuni periculoase, ale caror consecinte nu sint luate in calcul sau sint tratate cu indiferenta, si refuzul celor responsabili de a reactiona, atunci cind exista posibilitatea, pentru a corecta o situatie care duce la moartea in masa a oamenilor.

Publicitate și alte recomandări video