PDSR si Ion Iliescu – popularitati de mucava

Ascensiunea fulminanta a PDSR si a lui Ion Iliescu in sondajele de opinie a pus pe jar actuala putere si a dezmortit spiritele analitice din mass media si societatea civila. Din ambele zone, reactiile sint, in general, alarmiste. Ideea unei restauratii politice atit de rapide pare inca de necrezut si, pentru multi, de neadmis. Exista o senzatie difuza de irealitate. "Nu se poate. E prea de tot. Si, la urma urmei, parca e prea rapid." Aceasta pare a fi opinia dominanta in rindul celor care se incapatineaza sa creada ca Romania merita mai mult. Sa asisti la intoarcerea triumfala a exponentilor unui regim stigmatizat ani de zile pentru nocivitatea si anacronismul lui e cel putin un disconfort psihologic major. Scenariile negative isi fac loc si se succed in minte intr-un ritm tot mai presant. Sperante si iluzii cladite in ani de zile, multe dintre ele inselate si de actuala putere, risca, in eventualitatea foarte probabila a revenirii la putere a fostului regim, sa fie ingropate in mod definitiv. O asemenea stare de spirit, desi aparent sanatoasa prin potentialul ei reactiv, ramine totusi una exagerata.
Dupa parerea noastra, ca si in multe alte cazuri, la nivel de analiza si interpretare a realitatii, suferim, inca in mod major, de superficialitate. Toate sau, oricum, marea majoritate a comentariilor dedicate acestui subiect, fie ele alarmiste, sceptice, sarcastice sau de-a dreptul cinice, se bazeaza pe exploatarea simtului comun. Schema e simplista si simplificatoare. Fie din incompetenta sau lipsa de vointa, fie pentru ca populatia nu s-a dovedit suficient de pregatita pentru o schimbare radicala, actuala putere a esuat. Iar cind puterea esueaza, e normal ca opozitia, majoritar reprezentata de PDSR, sa cistige. Motivele, oricit de diverse, tin pina la urma de logica fireasca a jocului democratic numit alternanta la putere. Daca e clar acum ca PDSR si Ion Iliescu par sortiti sa revina la putere, nu ne mai ramine decit fie sa ne lamentam, fie sa ne bucuram.
Parerea noastra e ca ne aflam in fata unei mici farse politico-mediatice. O farsa careia risca sa-i cada victima atit cei ingrijorati de perspectiva revenirii la putere a exponentilor regimului Iliescu, cit si cei care o saluta si o asteapta cu infrigurare. Teza noastra se bazeaza pe doua presupozitii majore.
1. Nu exista nici un indiciu viabil, la ora actuala, care sa ne permita sa afirmam sau sa credem ca la urmatoarele alegeri vom asista la un esec al actualei puteri.
2. Chiar si in cazul in care s-ar intimpla asa ceva, e si mai improbabil sa avem de-a face cu o restauratie politica, in sensul revenirii la putere a exponentilor regimului Iliescu. Asa cum am mai afirmat intr-o analiza anterioara, marea problema a actualei puteri nu e nici saracia, evident mai accentuata decit in timpul regimului Iliescu, si nici respingerea de catre populatie a modelului de societate liberala si democratica pe care actuala putere a incercat cel putin s-l sustina. O arata destul de clar sondajele de opinie, inclusiv ultimele doua publicate recent, daca sint citite cu atentie si cu profesionalism. Problema actualei puteri nu e decit lipsa de putere pe care continua sa o inspire. In Romania, reforma, economia de piata, modelul de societate dezirabil, liberal si democratic, ramin inca in zona de actiune si responsabilitate a statului. E doar un aparent paradox. Indiferent de motive, unele de-a dreptul istorice, romanii nu se afla inca in situatia de a se autoguverna. Romanii au inca nevoie, dincolo de orice, de sentimentul ca sint condusi. Indiferent unde. Faptul ca doua treimi dintre romani afirma ca Romania se indreapta intr-o directie gresita n-are nici o legatura nici cu reforma, nici cu economia de piata (peste 80% sint de acord cu aceasta) si nici cu modelul de societate liberal-democratica spre care ar trebui sa ne indreptam. E doar o forma de protest la adresa unei puteri care nu-si implineste prima si principala menire pe care o are, indiferent de culoarea ei ideologica. Aceea de a fi, inainte de toate, Putere pur si simplu. Adica ceea ce au fost PDSR si Ion Iliescu ani de zile si pentru care acum multi romani au devenit nostalgici. Pentru actuala putere, solutia e instaurarea unui regim ferm, care sa inspire putere, care sa dea sentimentul ca Romania e condusa, indiferent in ce directie. E o solutie de urgenta, care presupune asumarea unor riscuri majore. Reversul nu e revenirea PDSR si a lui Ion Iliescu la putere. Ei nu au nici o sansa sa redevina ce-au fost pina in 1996, chiar daca ar cistiga alegerile. Nu exista alternativa politica si ideologica la actuala putere. Exista doar continuitate, indiferent cine vor fi cei pusi de electorat s-o gestioneze.(Pavel LUCESCU)
Scandalul proprietatii
Asa cum se intimpla cu o periodicitate aparte, dupa 1990, scandalul legat de problema proprietatii a revenit, in saptaminile din urma, din nou in atentia opiniei publice. Aparent, nu atit ideea de proprietate in sine este in dezbatere. Majoritatea romanilor este de acord ca nimeni nu trebuie sa-ti ia ceea ce-i al tau. Nici macar in ce priveste limitele acestui drept legal de proprietate discutiile nu mai sint atit de vii. Este drept ca, in timp ce unii cred ca acest drept de proprietate trebuie limitat la ceea ce individul dobindeste prin munca sa si care, eventual, ii asigura supravietuirea, altii cred ca acest drept de proprietate nu poate avea limite, nici ca valoare, nici in timp. Cu alte cuvinte, pentru unii, proprietatea este, daca nu un furt, oricum ilegitima atunci cind depaseste nevoile de consumatie strict individuale, iar pentru ceilalti, proprietatea este sacra si inviolabila.
Aceste discutii fac obiectul unei dezbateri istorice si este cauza unei fracturi ideologice profunde. Primul tip de atitudine a stat, in general, la baza ideologiilor de tip colectivist, fie acestea socialiste, mai moderate, fie radicale, de tip comunist. Ambele au provocat, desi in proportii diferite, acest faliment coplesitor al socialismului de toate felurile la care asistam astazi. Cind proprietatea este pusa la indoiala, atunci totul poate fi pus in discutie. Dreptul de proprietate este dreptul fundamental al individului. El este in sine inalienabil. Nici o lege nu-l poate nega. Nationalizarea nu poate fi un principiu, ci numai o exceptie foarte bine reglementata de lege.
Intre timp, partidele care s-au definit la stinga s-au crezut obligate sa limiteze dreptul de proprietate, dar nu in ce priveste valoarea sa, ci numai in ce priveste proprietarii. Astfel, pina si la noi, potrivit legilor actuale, un mosier de astazi poate achizitiona pina la doua sute de hectare, dar un mosier de acum cincizeci de ani nu-si poate redobindi cele cincizeci de hectare furate de regimul comunist. S-ar putea oare intelege de aici ca proprietatea este doar un atribut viager sau ca el este un cadou al regimului politic existent? Probabil ca, in buna masura, explicatia nu este de natura ideologica, ci electorala: cei care au dorit puterea cu orice pret n-aveau un interes electoral din repunerea proprietatii in drepturile sale intr-o tara in care majoritatea electoratului abia poseda un apartament sau citeva hectare de pamint.
Dar daca nu recunoastem dreptul de proprietate ca fiind sacru si inviolabil, de ce am recunoaste proprietatea de astazi? De ce un proprietar al unui apartament de bloc are dreptul sa-si lase mostenire casa descendentilor, iar un altul, de acum cincizeci de ani, nu are acest drept? Actuala problema a proprietatii are doua aspecte: unul priveste restitutia proprietatilor confiscate de regimul comunist (proprietati funciare, paduri, imobile, capital industrial), iar celalalt se refera la formarea unei "culturi" a proprietatii. Cele doua sint legate. Restituirea proprietatii trebuie sa se faca pentru a fi in acord cu principii morale universal acceptate, asa cum acceptam principiul libertatii de constiinta. Dar, in acelasi timp, cultura proprietatii are o importanta miza economica. Capitalismul inseamna proprietate: dreptul oricui de a dispune de proprietatea sa, neingradit. Situatia intreprinderilor noastre de stat, in stare generala de faliment, arata ce inseamna absenta unui proprietar veritabil. Pe de alta parte, cazul Tepro demonstreaza in ce masura lipseste o "cultura" a proprietatii in Romania de astazi. Oamenii nu stiu sa respecte ce nu este al lor. Ei cred ca, daca au lucrat douazeci sau treizeci de ani intr-o fabrica, aceasta le ofera automat drepturi patrimoniale asupra fabricii. Intr-o societate normala, politia trebuia sa intervina in favoarea proprietarului legal. In schimb, interventia politicienilor, in registru populist, mai ales a celor PD, incheind cu aceea a lui Ion Iliescu, a lasat impresia ca proprietatea se poate negocia potrivit pasiunilor si conjuncturilor politice.
Actuala disputa asupra proprietatii este departe de a se fi incheiat. Este posibil ca ea sa se termine prea tirziu, cind nu va mai conta, sau sa nu se incheie niciodata. Rezolvarea sa, cum am vazut, pune mai multe probleme: electorale, juridice, morale, sociale, economice etc. Nu exista motive serioase sa credem ca ele nu pot fi surmontate. Este evident ca de aceasta depinde iesirea din criza economica, dar in acelasi timp poate resorbi mai multe din tensiunile vietii noastre politice. Intr-un fel, de rezolvarea acestei probleme depinde stabilitatea sistemului nostru politic.
In acelasi timp, dincolo de coalitii si adversitati istorice, importanta este calea pentru care se va opta pentru a gasi o rezolvare serioasa a acestei probleme. Se va adopta calea dezbaterii, a cautarii unui consens minimal intre toate fortele politice, care sa dea stabilitatea legilor restitutive, sau se va adopta calea facila, dar periculoasa pe termen lung a punerii in miscare a masinii de vot? Este probabil ca o intelegere ar favoriza pe toata lumea si ar reabilita cit de cit clasa politica. Puterea va putea avea credinta ca nu face un simplu gest conjunctural, destinat campaniei electorale, iar opozitia va putea sa-si capete in sfirsit o anume onorabilitate. Iata un bun exemplu de intelegere a "interesului national". (Florea IONCIOAIA)