Poetizarea Romaniei

La sfirsitul saptaminii trecute, un tren special, care ar fi costat sapte sute de milioane de lei, ducea intreaga conducere a statului (presedintele, seful guvernului, o parte din ministri etc.), la Ipotesti, intr-un soi de pelerinaj religios. Se celebra un veac si jumatate de la nasterea unui poet. La radioul de stat, relatarile privind momente similare, care aveau loc peste tot in tara, au curs toata ziua. A fost si muzica patriotica. Undeva se tinea un discurs bine simtit, in alta parte se reamintea actualitatea Poetului, in fine, mai peste tot erau denuntati demolatorii, dusmanii Poetului si ai poporului roman.
In tara lui Ceausescu, poetii n-au dus-o nici rau, nici bine, dupa buget si mai ales dupa coloana vertebrala. Dar, in aceasta tara, poetul a fost mereu venerat. Este o veneratie in abstract, care ignora persoana poetului ca atare. Poetii mor in mizerie adesea, dar mitul Poetului este in apogeu. Acest mit, asociat cu mitul inspiratiei spontane, a lirismului ca forma de expresie si cunoastere absoluta, tine loc de doctrina nationala.
De fapt, nici la Ipotesti, nici la Calarasi sau Apahida nu s-a celebrat un poet. Mihai Eminescu, poetul care a revolutionat sensibilitatea estetica si limbajul poetic in a doua jumatate a secolului XIX, aproape ca nu mai exista. Ceea ce marea majoritate a romanilor vad in poetul Eminescu tine in primul rind de propriul imaginar, in care se amesteca resentimente personale si complexe culturale, propria neputinta de intelegere a lumii prezente, teme ideologice colectivist-autoritare etc.
Pentru acestia, Eminescu este o combinatie dintre Gabriela Szabo, profetul Moise si Vlad Tepes. Iar atunci cind se face apel la opera sa (el a scris totusi cite ceva, inainte de a deveni simbol national!), lectura acesteia este atit de puerila si dogmatica incit devine un atentat la pudoarea intelectuala a oricarui individ mediu.
Toate acestea au creat romanului de bun simt, care adora poezia lui Eminescu si valorile nationale, dar care a suportat greu asaltul propagandistic al epocii Ceausescu, o saturatie vecina cu panica. Pentru oricine are un dram de minte, devine limpede faptul ca, de citiva ani buni, Eminescu a fost anexat unui discurs ideologic sumar, dar teribil de persistent si agresiv, care isi are originile in discursul Epocii de Aur.
Din acest motiv, astazi aproape ca nu se mai poate vorbi de o veritabila dezbatere in jurul operei eminesciene, adica de tot ceea ce tine in viata un autor. Eminescu a fost asasinat cultural si corpul lui imbalsamat intr-o peltea de clisee cultural-patriotice. Ceea ce este profund valoros, marea sa opera poetica, capacitatea sa de inventie plastica si tematica, pare a se fi distrus cu fiecare celebrare de tip "Cintarea Romaniei".
Pe linga aceasta, opera eminesciana, scoasa din contextul sau, citita lacunar si pervers, este o sursa inepuizabila pentru fanteziile politice curente. Un Eminescu antisemit, xenofob, dacist, amator de justitie voievodala etc. a fost pus in circulatie in anii din urma. Orice fraza extrasa din opera sa a fost perceputa ca fiind vocea profetului. Actualitatea unui ginditor este inteleasa aici in sens literal, la fel cum semnificatia unora dintre expresiile sale poetice este transpusa abuziv in prezent.
Trebuie spus ca posteritatea lui Eminescu a fost aproape tot timpul marcata de o priza ideologica. Iorga, in perioada sa de militant nationalist, apoi legionarii si national-comunistii l-au utilizat pe Eminescu pentru obiectivele lor propagandistice. Noul episod celebrationist nu mai pare a fi atit de apasat propagandistic. Au ramas mai curind lipsa de masura si prostul gust, ca si un puternic sentiment de provincialism cultural. Oricum, fenomenul ne arata ca reflexele national-comunismului sint intacte.
De ce ar fi, pina la urma, celebrarea nasterii unui poet un eveniment de stat, de la care nici macar primul ministru nu poate lipsi?
Eminescu este un mare poet. Dar a trait acum un veac si mai bine. Progresul in arta este discutabil, dar poezia romana nu poate sta intr-o singura figura. Rolul sau in evolutia poeziei romanesti este fundamental.Totusi, poezia este un gen literar, la fel ca oricare altul. Ba chiar uneori mai facil decit altele. Oricum, poezia nu este un discurs public obisnuit. Ea nu tine loc nici de program ideologic, decit in anumite circumstante (depasite chiar prin Eminescu), nici de discurs politic. Un poet nu este un profet, ale carui enunturi sa poata fi utilizate in orice context.
Din punct de vedere ideologic, lectia pe care ne-o poate oferi astazi este profund anacronica. Patologia schitata in abundenta sa jurnalistica este cel mai adesea greu de contestat, dar valorile pe care le cultiva sint inacceptabile si ele nu se potriveau nici macar acum o suta de ani. Fireste ca democratia liberala romaneasca din acei ani, ca si astazi, era putin simpatica. Dar solutiile oferite de Eminescu, daca nu sint tratate in cheie estetico-literara, ca productii ale imaginarului pur, sint naive. O Romanie voievodala, agrara, cu o justitie de tip medieval, cu institutii patriarhale nu tine de domeniul realitatii dezirabile.
Cultul lui Eminescu pune in lumina persistenta fenomenului de "poetizare" a discursului public. El traduce o nevoie de figuri tutelare de natura transcedentala. Eminescu este un personaj dincolo de bine si de rau, dincolo de orice judecata umana pozitiva. Este o cautare a Geniului-salvator. Nu intimplator linga el s-a forjat mitul Capitanului, ca si cel al Conducatorului iubit etc. Aceasta ar trebui sa ne faca atenti ce anume celebram. Probabil ca, in acest caz, cel mai bine ar fi sa ne intoarcem la poezie si sa raminem acolo. (Florea IONCIOAIA)