Privatizare cu pastrarea intreprinderilor in grija intregului popor

Cazul "Tepro" Iasi este pe cale sa introduca un nou concept politic si economic in privatizarea romaneasca, acela in care intreprinderile privatizate trebuie sa ramina in continuare in grija intregului popor. In numele acestuia, parlamentari de toate coloraturile si fostul presedinte al tarii, Ion Iliescu, promit emfatic muncitorilor protestatari ca se implica direct in rezolvarea doleantelor lor, ceea ce inseamna, in ultima instanta, o interventie politica pentru reanalizarea, renegocierea sau chiar denuntarea contractului semnat de FPS cu grupul ceh "Zelezarny Veseli". Muncitorii coboriti in strada pentru a bloca circulatia dupa modelul deja patentat au mai readus in memoria publica un slogan din ’90: "Nu ne vindem tara strainilor!", completat, mobilizator, cu sugestia unei rezolvari "corecte": "Numai Asociatia Salariatilor poate asigura relansarea economica a intreprinderii!". Intram in acest mod simplu intr-o suita de paradoxuri in care, din ratiuni electorale, personalitati politice se amesteca deschis intr-un conflict de munca dintr-o societate romaneasca privata, este trimis la fabrica chiar Corpul de Control al Primului Ministru (!?), conflict al carui rezultat previzibil ar putea fi acela ca fabrica ar putea reveni in patrimoniul statului intr-o tara care sufera in principal datorita ritmului lent al privatizarii. Si aceasta in conditiile in care sindicatul de la "Tepro" nu a putut indica pina acum violari grave ale contractului de privatizare care sa justifice un astfel de deznodamint radical. Oricum, un astfel de conflict ar putea fi transat doar prin negocieri intre parti, sindicate si patronat, sau, in cel mai rau caz, in justitie, si nicidecum prin sediile partidelor politice. In schimb, impactul psihologic al acestor evenimente ar putea avea consecinte negative cu adevarat majore pentru intreaga economie romaneasca, punindu-i pe fuga si pe putinii investitori dispusi sa se mai implice in privatizarea societatilor comerciale din industria romaneasca. Pentru ca, in ciuda declaratiilor populiste, nu se inghesuie nimeni sa ne cumpere tara. Instabilitatea legislativa, tehnologiile invechite si de regula poluante, indisciplina fortei de munca si precaritatea infrastructurii de transport nu sint deloc argumente in favoarea unui flux investitional semnificativ din exterior. "Tepro" pare sa se indrepte accelerat catre un deznodamint de tip "Semanatoarea" in care actiunile sindicale au blocat o privatizare in care era implicat al doilea producator mondial de echipamente agricole, firma "New Holland". Astfel de "victorii sindicale" sint scump platite. Pe termen mediu, daca nu chiar pe unul scurt, se ajunge la compromiterea definitiva a sanselor de existenta a unor astfel de intreprinderi. Cazul "Tepro" e relevant pentru un tip de mentalitate generala. Disponibilizarile de personal – la intreprinderea ieseana sint in discutie circa 700 de locuri de munca – ii sperie pe oameni si atitudinea lor poate fi omeneste inteleasa. Majoritatea nu realizeaza ca doar "munca harnica" – atributul e de multe ori mai degraba un deziderat decit o realitate – nu rezolva nimic. Intr-o economie mondiala globalizata si deregularizata mai este nevoie de capital suficient, de tehnologii competitive si de piete de desfacere. Sindicalistii pot fi oricit de vehementi, pot bloca toate drumurile orasului, dar nu pot schimba evidenta cifrelor: productivitatea muncii la "Tepro" este de 10 ori mai scazuta decit media din Occident si de 4 ori mai mica fata de Cehia. Mai grava si iresponsabila este insa atitudinea politicienilor care vorbesc apasat de privatizare si proprietate in termeni generali, dar se amesteca explicit intr-un conflict de munca dintr-o firma privata. In particular, atitudinea lui Ion Iliescu fata de sindicalistii de la "Tepro" e relevanta fata de ceea ce ne putem astepta in cazul in care acesta ar reveni la Cotroceni: inghetarea procesului de privatizarea care s-a mai miscat totusi in ultima perioada, revenirea in forta a impreciziei si ambiguitatii la nivelul politicii de stat. Amprenta ideologica fundamental socialista si incapacitatea de intelegere a realitatilor economice ale momentului sint extrem de vizibile in bagajul de argumente al presedintelui PDSR sau al altor lideri marcanti din partid. In aceasta conceptie, rostul existentei intreprinderilor este in primul rind acela de a asigura locuri de munca si nu acela de a fi eficiente si de a crea valoare pentru proprietari. Industria romaneasca este idealizata, iar cultivarea competitiei libere este nuantata. Singura certitudine e doar stupefianta fuga de realitate. Este exclus ca Ion Iliescu, Nicolae Vacaroiu sau Florin Georgescu sa nu cunoasca starea reala a economiei romanesti. Chiar in perioada ei de virf, toata forta de munca din Romania producea intr-un an cit o firma precum "General Electric", cu circa 290 de mii de angajati, in 4 luni. Dupa cum cea mai mare intreprindere romaneasca, daca excludem regiile sau societatile nationale, "Sidex" Galati, vinde intr-un an mai putin decit firma "Amazon.com" care comercializeaza carti si discuri pe Internet, la un personal total de 20 de ori mai numeros . Daca astfel de exemple ar putea continua multa vreme, concluziile sint deja usor de formulat: parametrii de eficienta si calitate pot fi realizati doar prin atragerea de capital si expertiza din exterior, lipsa de productivitate cronica impune cu necesitate reducerea de personal, iar interventionismul statului este mai mult decit pagubos. A vinde iluzii muncitorilor coboriti in strada, speriati de disponibilizari, ca intreprinderile pot continua sa functioneze in parametrii actuali poate rasplati cu ovatii discursurile politice populiste, dar nu va face fabricile mai viabile economic si nici nu le va mai putea tine in viata multa vreme. Iar o data cu inchiderea acestora vor disparea toate locurile de munca, chiar si cele care ar fi putut fi salvate prin restructurare. Este o lectie dura, valabila si pe plan mondial. Cea mai liberala economie din lume, cea americana, beneficiaza de cote ale somajului de aproape 3 ori mai mici decit cele din Germania sau Franta care au cultivat din plin interventionismul de stat si ingerintele sindicatelor in gestiunea companiilor. (Alexandru LAZESCU)