Russia, welcome home

Trecatorii care parcurg zilele acestea zona Universitatii iesene pot citi, vopsita mare direct pe asfalt, o lozinca neobisnuita: NATO, go home! Pare-se ca aceasta este productia unei recente manifestatii pro-sirbe care ar fi avut loc la Iasi. In general, pina acum, populatia Romaniei a separat atitudinea fata de bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, puternic negativa, de atitudinea fata de organizatia nord-atlantica in sine, perceputa pina acum ca fiind de constant atasament. Au devenit insa acum romanii anti-NATO?
O lozinca pe asfalt nu este un indiciu serios pentru a putea raspunde intr-un fel sau altul la o asemenea intrebare. Radicalizarea unor politicieni populisti, in general tentati de a merge intotdeauna cu opinia publica, este un indiciu mai bun. Probabil insa ca aceasta intrebare ar trebui completata cu o alta: au fost vreodata cu adevarat romanii favorabili unei integrari operationale in structurile nord-atlantice? Indiferent care ar fi opiniile lumii romanesti in acest moment, cu cit interventia NATO in Iugoslavia se prelungeste devine tot mai limpede ca populatia Romaniei are o viziune contrara spiritului organizatiei.
Interventia NATO in Iugoslavia a avut la baza doua principii: protectia minoritatilor etnice este mai important decit principiul suveranitatii teritoriale a statelor si descurajarea oricaror tentative de rezolvare autoritara a crizelor etnice. Statele membre NATO s-au considerat, pe de o parte, responsabile de genocidul sirbesc in Kosovo, iar, pe de alta, au perceput aceasta criza ca o potentiala sursa de conflict in regiune. Neinterventia ar fi fost considerata ca un gest contrar spiritului organizatiei, fondata ca o structura menita a apara valorile democratiei liberale in fata amenintarilor totalitare venind dinspre Uniunea Sovietica si partidele comuniste. Aceste pericole n-au disparut astazi, chiar daca Uniunea Sovietica nu mai exista. Dupa disolutia sistemului colonial sovietic, crizele care au fost inghetate timp de mai multe decenii, printr-o represiune violenta, ies astazi la suprafata. NATO a devenit vrind-nevrind jandarmul Europei. Noua sa postura nu intra in contradictie cu sistemul ONU, intrucit fiecare au roluri diferite.
De partea sa, populatia Romaniei a perceput interventia NATO ca pe un act arbitrar al Marilor Puteri impotriva unei tari mici, vecine si prietene (singura noastra tara prietena, s-a spus!), dar, mai ales, avind aceleasi probleme etnice. In Romania, s-a cultivat intens o imagine vampirica a Marilor Puteri: de la Iorga la Ceausescu ni se repeta ca toata istoria noastra nu este decit o lupta impotriva Marilor Puteri. Apoi, romanii, ca si sirbii apartin aceleasi familii spirituale, pentru care ideea de politica inseamna un stat autoritar si o unanimitate politica in jurul conducatorului; in acest joc, opiniile minoritare sint excluse, indiferent ca acestea au un substrat etnic, religios sau pur politic. Ideea unui stat pur este ideea unui stat omogen politic si ea are la baza confuzia dintre majoritatea electorala si dictatura majoritatii.
In fine, trebuie adaugata la acestea teama ca un lucru similar i s-ar putea intimpla si Romaniei, care are si ea un procentaj apreciabil de minoritati. Astazi Iugoslavia, miine Romania, se spune pe la colturile vietii noastre publice. Aceasta angoasa pare verosimila. Ce i-ar putea opri pe ungurii din Covasna si Harghita sa ceara autonomie, la fel ca albanezii din Kosovo? Probabil, nimic. In acest sens, interventia NATO contra regimului de la Belgrad deschide o cutie a Pandorei: ea lasa impresia ca minoritatile isi pot maximaliza exigentele si ca micile state balcanice sint condamnate la descompunere.
Aceasta interpretare este numai partial adevarata, in cazul Romaniei. O miscare autonomista a maghiarimii din Romania este posibila si ea s-ar fi putut produce cu sau fara episodul Kosovo. Dar ea nu ameninta unitatea statului roman. Autonomia pe baze etnice este insa putin probabila in Romania, intrucit proportia populatiei maghiarofone in Romania nu este nicaieri atit de mare ca in Kosovo (peste 90 la suta). In acelasi timp, autonomia teritoriala nu semnifica nici pe departe divizarea Romaniei. Dimpotriva, ea este un fenomen democratic, ca va duce la o apropiere a politicii de cetatean.
Pericolul autonomist este mult mai putin demn de luat in seama decit pericolul unei rabufniri de violenta a statului majoritatii contra unei minoritati. De fapt, mesajul principal al crizei iugoslave ar fi ca reglarea prin forta a problemei minoritatilor este contraproductiva. Un mesaj pe care fiecare individ care vrea sa fie respectat ar trebui sa-l accepte cu tot entuziasmul. In fond, fiecare dintre noi este o minoritate: astazi pot fi albanezii, miine putem fi noi daca avem opinii diferite decit ale majoritatii. Protectia minoritatilor nu inseamna descompunerea unui stat, ci ca fiecare individ are dreptul ca in tara sa de bastina sa se bucure de posibilitatea de a-si exercita drepturile sale de cetatean, inclusiv cele care privesc utilizarea publica a limbii materne.
Actuala criza iugoslava pune in evidenta insa o falie cu mult mai profunda, care nu separa numai populatiile unor tari din afara NATO, dar si din tari occidentale. In cazul Romaniei, recentul succes in sondaje al lui Ion Iliescu se datoreaza in buna masura faptului ca atitudinea sa pare a exprima reticentele unei populatii conservatoare fata de mondializarea vietii noastre cotidiene. Multi romani, ca si multi cehi sau italieni, poate, vad in interventia NATO prezenta unei forte mondiale care le dicteaza viata intr-un mod pe care ei nu-l pot controla in nici un fel. Apartenenta Romaniei la NATO apare in acesta perspectiva un moft.
Tentatia autarhica este atit de profunda incit, daca s-ar exprima in mod similar si la nivelul deciziei politice, ne-ar arunca direct in bratele Moscovei. Nu putem sti cind si cum se va incheia criza iugoslava. Este clar insa ca deocamdata principalul invingator al conflictului este Rusia. Ea revine triumfatoare in Balcani, mai populara ca niciodata. (Florea IONCIOAIA)