Sfat de razboi, vorbe de pace

Modul de a aniversa ii distinge nu numai pe oameni, dar mai ales distinge sistemele politice. Care alegorice, cuvintari adormitoare si pacifice, declaratii emfatice de egalitate si unitate frateasca de nezdruncinat, incredere de fier in viitorul socialismului, totul incheiat cu o mare parada militara si poate cu o demonstratie a oamenilor muncii. Sa ne imaginam cum ar fi aratat intilnirea la nivel inalt de la Moscova cu ocazia a cincizeci de ani de la infiintarea Tratatului de la Varsovia. Din fericire, n-a fost sa fie. Adversarul sau, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord, nu doar ca a reusit sa-i supravietuiasca, in ciuda strigatelor de sirena care-i cereau autodizolvarea, dupa moartea subita si naturala a sistemului sovietic, dar s-a impus ca singurul sistem viabil de securitate colectiva a lumii de astazi: el este acum tinta a mai tuturor aspiratiilor de securitate din fostul bloc militar rival.
In ciuda acestui fapt, aniversarea jubileului Aliantei n-a constituit un prilej de serbari, valsuri diplomatice si toasturi inlacrimate. In mod evident, Alianta si-a reconfirmat in acesti cincizeci de ani de existenta legitimitatea. Ea a reusit sa ofere lumii occidentale o umbrela de securitate care a ferit-o de sovietizare si de alte tentatii extremiste. Mai mult decit orice, ceea ce pentru unii pare a fi afirmarea neincetata a leadershipului american in fata Europei, principiile de functionare a Aliantei s-au dovedit solide in timp, consensul n-a exclus criticile din interior, crizele de incredere si chiar furtunile diplomatice. Suprematia americana nu s-a bazat pe inferiorizarea celorlalte state, indiferent de dimensiunea lor. SUA si-au afirmat statutul printr-un joc diplomatic subtil, in care se amesteca stimulente economice si presiuni politice.
Spre deosebire de tratatul de la Varsovia, Alianta a fost la fel de contestata in interior ca si in exterior. Si astazi, cercurile de stinga sau nationaliste occidentale privesc cu mefienta orice actiune a NATO. In mod paradoxal, toate acestea explica soliditatea Aliantei. De altfel, in locul unei celebrari in triumf, summitul aniversar al NATO de la Washington a imbracat mai curind haina responsabilitatii. A fost prea putin un banchet de gala, cit un consiliu de razboi si un simpozion politico-strategic. Liderii statelor membre NATO au incercat sa proiecteze Alianta in fata noilor provocari ale lumii de astazi. Mai intii, a fost stabilit un nou concept strategic. Acesta mentine rolul defensiv al Aliantei, dar el este extins. Alianta apara principii si valori. Incalcarea acestora poate ameninta stabilitatea si securitatea statelor membre chiar daca are loc in afara granitelor acestora.
Este adevarat, la insistentele Frantei, acest principiu a fost corelat cu obligatia Aliantei de a solicita in cazul unor interventii externe avizul Consiliului de Securitate. Prevederea este considerata un succes al presedintelui Chirac, dar ea pare suficient de ambiguu exprimata pentru a permite NATO o posibilitate de eschiva in caz de criza majora. Oricum, conflictul de interese dintre NATO si ONU, mai bine spus, Consiliul de Securitate, n-a fost asadar transat. Problema este ca sistemul ONU pare evident inadaptat noului context al lumii de astazi. Consiliul de Securitate poate bloca orice interventie NATO in sprijinul unor minoritati cum este cazul celei din Kosovo. De fapt, ONU este o structura de cooperare politica si diplomatica si mai putin una de securitate colectiva si de protectie a valorilor liberale, asa cum este NATO.
Contextul crizei de Balcani a dominat asadar intilnirea de la Washington. A doua problema dezbatuta intens aici a fost Balcanii. Este pentru prima data in ultimele decenii cind Balcanii, de fapt sud-estul Europei, au fost obiectul unei asemenea atentii. Aceasta se explica nu atit prin importanta strategica, minora, a regiunii. Si nici nu este neaparat un motiv de entuziasm: Balcanii sint principala sursa de instabilitate a Europei. Tribalism, saracie, lipsa de valori liberale. La Washington s-a reafirmat determinarea Aliantei de a continua interventia asupra Iugoslaviei, dar, de asemenea, si convingerea liderilor celor nouasprezece state membre ca pacificarea acestei zone este direct legata de asigurarea unor garantii de securitate si asigurarea conditiilor pentru destinderea in regiune. A aparut astfel ideea unui pact de stabilitate in Balcani si unui for regional care sa asigure increderea in regiune.
Este inca neclar ce se vrea cu aceste proiecte. Balcanii nu duc lipsa de angajamente colective de securitate si nici de foruri de discutii, nici chiar de sprijin financiar. Ce lipseste este un angajament efectiv al majoritatilor lingvistice pentru protectia minoritatilor, o atitudine pozitiva fata de minoritati. Apoi, o umbrela de securitate reala de tip NATO. Or, tocmai acest lucru a fost refuzat, deocamdata, pentru Balcani. Singura care pare a fi intr-o situatie mai buna este Romania, nominalizata in fruntea listei. Pentru Balcani, semicentenarul NATO a fost doar un inceput de drum.
Se poate spune, prin urmare, ca semicentenarul a fost marcat de prudenta. Atit in deschiderea fata de noi aliati, cit mai ales fata de Rusia. Candidatilor li s-a oferit un program de actiune pentru pregatirea accesului in organizatie, dar nu si un calendar precis. NATO nu vrea sa riste. De fapt, aceasta n-ar folosi nimanui. Este in interesul tuturor ca Alianta sa ramina operationala. Sistemul parteneriatului pentru pace a fost si el mai bine institutionalizat, dar in acelasi timp Rusia, ai carei reprezentanti au boicotat intilnirea, a fost din nou menajata. Rolul NATO nu este de a reinventa razboiul rece. (Florea IONCIOAIA)