Amintiri din copilaria primarului comunei Bozieni

Satul Cuci este un sat cu oameni gospodari si la locul lor. Urmele trecutului nu se mai pastreaza decit in leganutul copilului sau in banca din fata portii. Bogatia batrinilor din Cuci se masoara in numarul cuibarelor, al gistelor si ratelor ce merg leganat sa-si potoleasca setea din cauciucul de tractor iesit la pensie. Oamenii locului tin la animale ca la proprii copii. E o lege a firii, copiii pleaca, animalele ramin. Animalele si pogonul de pamint din jurul casei sint centrul lumii, soarele si luna in jurul lor se invirt. Asa au crescut.
In acest sat a vazut lumina zilei, la 3 iulie 1962, cel care avea sa devina, la doar 28 de ani, primul, dar si cel mai tinar ocupant al fotoliului de primar al comunei Bozieni de dupa Revolutie. Amintirile despre dulcea copilarie, alimentata de joaca din cararile ulitelor subtiri ca linia palmei, sint retraite si astazi de primarul Doinel Grumazescu. Primele opt clase le-a parcurs la Bacesti (Vaslui), la opt kilometri de Cuci. La acea vreme, scoala din Bacesti era cunoscuta prin calitatea corpului profesoral, care a salvat multe generatii de intunericul analfabetismului. Cind autoritatea dascalilor era subminata, elevul Doinel Grumezescu primea cadou un „semn particular” care il deosebea de restul colegilor. Urechile erau „inatate la ceruri” ori de cite ori se simtea fumul rezultat din arderea tigarilor confectionate din matase de porumb, la loc de frunte situindu-se si hirtia din sac de ciment, care scotea un fum iute, tocmai pe gustul sau. „Sincer sa fiu, n-am scotocit niciodata cuibarele pentru a face trocul cu tigari, asa cum se mai practica, pentru ca moneda de schimb mi-o procuram vamuind poseta mamei si buzunarele tatei. Detectarea mirosului se facea relativ simplu, deoarece guma de mestecat nu ajunsese nici la Bucuresti pe vremea aceea, daramite la Bozieni. Exista, in schimb, usturoi la discretie, pe care-l mincam ca sa nu-mi miroasa gura… a tutun”, isi aminteste primarul.
O autoritate in domeniu, mama lui Doinel tempera sistematic firea vulcanica a copilului, din dorinta de a-l inarma cu cei sapte ani de acasa. Contrar meseriei pe care o practica – fieraria -, tatal lui Doinel era o fire concilianta, trecind de multe ori cu vederea ghidusiile copiilor. Pentru a scapa de „revistele de front” organizate frecvent de mama, Doinel gasea mereu refugiu si intelegere la bunici. Bunica dinspre tata a ramas mult timp, pina la 97 de ani, in preajma nepotului, fiind decanul de virsta a „clanului Grumezescu”. „Inca inainte de a ispravi cele opt clase, gindul care ma stapinea era de a ma face preot. Eram incurajat si de mama sa optez pentru o astfel de indeletnicire de viitor”, povesteste primarul. Copilul incepuse chiar practica „in productie”, alaturi de preotul din Bacesti, pe nume Mitroiu, fost detinut politic in lagarele comuniste, ajuns deja la ceruri. Proiectul a cazut, insa, la ceremonialul inmormintarii unui crestin, unde Doinel avea sarcina sa tina cadelnita cu carbuni. Mirosul greoi, de mort, l-a determinat sa-si schimbe pe loc orientarea profesionala. Mai tirziu, in Liceul Agroindustrial pe care l-a absolvit la Negresti (Vaslui), a probat inclinatia spre rolul de lider, care avea sa-l propulseze destul de rapid la sefia „Casei Albe” de la Bozieni. Cheia succesului sau a constat in adaptare. N-a ezitat niciodata sa urce pe tractor si sa traga o brazda sanatoasa. Cu nume in stramoseasca noastra doina, casa in care si-a dospit ghidusiile, ulitele pe care a copilarit, dealurile, pasunea si padurea pe care a cutreierat-o cu tovarasii de joaca au ramas
singurul suport al amintirilor primarului Doinel Grumezescu.
Lumea satului din zona Bozieni e condimentata astazi fie dulce, fie acrisor, cu putin Creanga si Marin Preda. Este o lume care cauta sa-si recupereze paminturile confiscate, dar aceeasi lume nu mai vrea sa lucreze pamintul, copiii si nepotii nu mai vor sa stea la sat, iar daca stau, nu mai vor sa fie tarani. Asta ca sa nu ne mire de ce eroiii „amintirilor din copilaria” primarului Doinel Grumezescu s-au schimbat dupa chipul si asemanarea vremurilor pe care le traiesc.