"Joia Verde" – sarbatoarea tiganilor din Gulia

Gulia, satul din inima comunei Dolhasca, populat in marea lui parte de familii de tigani, isi stringe laolalta fiii risipiti prin colturile tarii sau ale lumii chiar, o data pe an, in prima joi dupa ce crestinii ortodocsi sarbatoresc Invierea lui Isus. Este "Joia verde", o zi speciala pentru cei din Gulia si o sarbatoare unica in tara, prin specificul ei. Ajungem la scapatatul soarelui, pe un drum plin de gropi, strajuit de o parte si de alta de case modeste, unele saracacioase, din chirpici, pina la pilcul de copaci, de fapt o padurice, situata chiar in vatra satului, de unde razbat acorduri de muzica lautareasca si miros imbietor de frigarui. Petrecerea a inceput la orele amiezii si va tine trei zile. Aici s-a adunat toata suflarea din Gulia, cu mic, cu mare, in acelasi loc unde, de aproape 60 de ani, se sarbatoreste "Joia verde" – verde, pentru ca se petrece in mijlocul naturii.
In urma cu aproape 60 de ani, Sfatul Batrinilor din Gulia a stabilit aceasta sarbatoare
Geneza acestei sarbatori isi afla radacinile in vremea cind satul Gulia era condus de Sfatul Batrinilor – niste oameni intelepti care luau deciziile importante pentru intreaga comunitate, acum 50 – 60 de ani. Cum tiganii de aici treceau drept cei mai buni lautari, de le mersese vestea roata peste 7 sate, romanii ii "tocmeau" sa cinte la hore, in zilele de sarbatoare, deci si de Paste. Lautarii care munceau in aceste zile nu apucau sa-si vada rudele mai de departe, sa se bucure de Sfintele Sarbatori in familie, ori sa stea de vorba cu vecinii si prietenii. Sfatul Batrinilor a hotarit atunci ca toti fiii satului sa se adune in prima joi ce urmeaza zilei in care este marcata in calendarul crestin-ortodox praznuirea Invierii Domnului. Anul acesta la Gulia au venit parca mai multi ca niciodata. Au venit si de prin satele vecine, pe jos, sau in carute, dar au venit si din Radauti, Suceava, Vatra Dornei, Bucuresti, Bacau, Timisoara si chiar din Germania. Un convoi impresionant de masini, din care "straluceste" cite un "Chrysler" sau cite un "Land Rover" se insiruie pe marginea drumului de linga padurice. Oamenii se simt bine. Nimeni nu pare stingher sau strain, desi un ochi atent ar putea observa diferente clare de clasa sociala sau de stare materiala. Aflam de la gazda noastra, Corneliu Constantin, fiu al satului, care este un fel de lider intre confratii lui, sau poate chiar un urmas al vreunui intelept din Sfatul Batrinilor, ca au venit aici tigani de toate felurile, dupa meseriile pe care le practica: caldarari, ursari, aurari, pacurari, laiesi, muzicanti, lingurari. Nu-i deosebesti, pentru ca aproape toti au renuntat la portul traditional si chiar la aceste indeletniciri specifice. Nu mai au cautare. Si tiganii din Gulia, ca multi altii, au fost nevoiti sa caute altceva de lucru decit ceea ce invatasera de la parinti si bunici: lautaria si imblinzirea fierului. De asta au plecat multi sa-si caute norocul prin lume si sa cistige o bucata de piine mai buna. Unii chiar au ajuns sa faca scoli inalte si au devenit medici, profesori, avocati, muzicieni. Din cei ramasi acasa, care mai au cite o bruma de pamint, o muncesc si-si intretin familiile, care au instrumente, cinta pe la nunti, cumetrii si baluri. Dar sint multi care traiesc intr-o saracie lucie, de pe azi pe miine. Mai muncesc cu ziua prin satele vecine, dar nici vorba sa-si gaseasca un loc stabil de munca.
"Niciodata tineretul nu danseaza laolalta cu batrinii"
In "Joia Verde" insa, toate necazurile sint uitate acasa. Oamenii beau, maninca si se distreaza la umbra copacilor invesmintati in verde crud. Cei mai cu dare de mina au adus fel de fel de bunatati din care se ospateaza si semenii lor mai putin avuti: oua rosii, cozonaci si rachiul care merge strasnic de bine cu friptura de miel si cu cirnaciorii perpeliti pe gratar. Dupa mai multe rachie, barbatii discuta aprins, galagios, cu palariile date pe ceafa si cu camasile descheiate pina spre buric. O tiganca batrina, uscativa, cu un tinc in brate – nepot, probabil – tropaie maruntel, pe loc, in acordurile muzicii. Dar cel mai bine par ca se simt tinerii, adunati in jurul orchestrei care cinta aproape fara ragaz. Se incing hore, se arunca ocheade. Sint citeva tigancuse frumoase de-ti taie respiratia, catre care scapara ades privirile flacailor. Si fetele si baietii sint imbracati dupa moda "de oras": fetele, cu pantaloni strimti pe coapse, care se largesc catre glezna, din materiale "stretch", bluze matasoase sau tricouri pina deasupra taliei, sandale din lac, cu talpa foarte inalta, iar baietii cu pantaloni negri, pensati, camasi cu papion sau cravate cu ac. In jurul tinerilor dansatori stau ciorchine si privesc nevestele cu copii in brate si batrinii. "Ei danseaza mai tirziu. Niciodata tineretul nu danseaza laolalta cu batrinii. Asa e traditia, in semn de respect", ne lamureste gazda. Tot ea ne spune ca in "Joia Verde" nimeni nu se cearta in sat. "Daca cineva calca pe alaturi, il lasa nervii si vrea sa provoace scandal, imediat se gaseste o persoana care sa-l linisteasca". Un grup de caldarari cu tigancile lor si cu puradeii, din Valea Bourei, comuna Dolhasca, a ajuns mai tirziu. Sint singurii imbracati traditional, tigancile cu fuste crete, colorate tipator si cu bani de argint, prinsi cu snur rosu in cozile impletite, tiganii cu palarii cu boruri largi si cu mustatile "pe oala". Vasile Stanescu si tiganca lui se tinguie de cum a ajuns si cui vrea sa-i asculte, ca una dintre odrasle, Vasile Stanescu junior, de 16 ani, a fugit cu o zi inainte de acasa cu o salba din 7 cocosei de aur, pitita de parinti intr-o haina veche, in pod. Este singura avere a familiei, iar pe Stanescu il podidesc lacrimile, in timp ce povesteste invirtind intre degete o fotografie a fiului ratacitor. Nu stii ce il doare mai mult: fuga fara urma a baiatului sau lipsa salbei cu cocoseii de aur. Are o privire nedumerita si spune ca nu i-a facut nimic copilului, nu l-a batut, nu l-a certat.
Numele satului Gulia vine de la leguma cu acelasi nume
Povestea acestei asezari cu nume ciudat am aflat-o de la un alt fiu al satului, Petru Pasnicut, profesor de muzica la un prestigios liceu din Suceava, care a studiat mult timp istoria satului sau. Satul Gulia a luat fiinta in anul 1825, cind Mihail Sturza Voda a donat Manastirii Probota patru familii de tigani, mestesugari priceputi in prelucrarea fierului si in crearea obiectelor de uz casnic din corn. Asezarea si-a luat denumirea de la banala leguma, gulia, cultivata intens de calugarii de la Manastirea Probota, din apropiere. Cele patru familii de tigani s-au asezat pe actuala vatra a satului, comunitatea fiind intregita, mai tirziu, cu alte familii, din neamul lui Gagiu si Constantin, venite de la Cosula, de pe mosia unui boier din judetul Botosani. Aceste familii au venit dupa reforma lui Alexandru Ioan Cuza, care a adus dezrobirea tiganilor. Arta lautariei, de care tiganii din Gulia sint mindri si astazi, vine din timpuri si mai indepartate, de pe cind inaintasii lor, veniti din Imperiul Bizantin odata cu domniile fanariote, au trait pe linga curtile boierilor greci, unde au invatat sa cinte. Multe s-au schimbat de atunci, s-au pierdut traditiile, vitregiile soartei i-a purtat pe gulieni in cele patru zari, dar a ramas dragostea pentru cintat si obiceiul de a se intoarce, macar odata in an, la radacini. Pe vremuri, tot in "Joia Verde" se intrunea Sfatul Batrinilor, pentru a rezolva neintelegerile intre diferite familii, sau chiar intre membrii aceleiasi familii. In aceasta zi speciala se puneau si bazele unor casatorii. Conform obiceiului, tinerii care se placeau, marturiseau parintilor dragostea lor. Parintii baietilor se intilneau cu parintii fetelor iubite si puneau la cale nunta. Nu se cumpara mireasa, cum este obiceiul in alte comunitati de tigani. Parintii stabileau, dupa posibilitati, cu ce participa fiecare la organizarea nuntii si ce va aduce in dar copiilor. Tot atunci se fixa data nuntii si se alegeau nasii. Multi flacai din familii de romani, de prin satele vecine, veneau si-si alegeau miresele din Gulia, dintre cele mai frumoase fete. Cind era vorba de dragoste, nu existau astfel de bariere si nu exista nici astazi.
Ultimele raze ale soarelui, trimise piezis printre copaci, sint semn ca ziua e pe sfirsite. Nu si petrecerea, insa, care va continua pina in zorii zilei si inca doua zile dupa aceea. (Gabriela HOSTIUC)