Alexandru Ioan Grosu si retorica echilibrelor

Albert Elsen – unul dintre importantii istorici ai artei – invoca un „declin al retoricii sculpturale" vizibil in perioada ulterioara lui Rodin si germanului Lehmbruck. Cei doi ar fi renuntat la gesticulatia emfatica, declamatoare, frecvent intalnita in arta publica, in favoarea gesturilor si miscarilor expresive ale corpului, percepute drept „instinctive, credibile si miscatoare". Regii calare, principii impozanti, „eroinele" alcovurilor imperiale s-au retras discret, facand loc figurilor anonime, importante nu pentru ceea ce sunt, cat pentru ceea ce exprima. In plus, sculptorii vor renunta treptat la gesturile si expresia faciale, socotite prea „literale" si  indepartate de miza psihologica urmarita de ei. Accentul se muta de la „ceea ce face personajul la ceea ce face artistul". „Declinul" teoretizat de Elsen poate fi lecturat si invers, in sensul unei detasari de tiparele solemne si propagandistice ale unei traditii caduce, pe cale de compromitere. Pasul lui Brancusi, de pilda, este nu regresiv, ci, dimpotriva, revigorant, orientat in directia unui vocabular sculptural mult mai nuantat si esentializat.  

„Inventata" in anii ‘30 ai secolului trecut de catre americanul Alexander Calder, sculptura cinetica reuseste sa dinamizeze formele intr-un chip neasteptat. Sculpturile ies din inertie si surprind prin miscari care sporesc expresivitatea dorita. Dupa esecul utilizarii unor stimuli mecanici, Calder a descoperit puterea naturii si a gravitatiei – integrate abil in lucrarile sale. Tot el contribuise decisiv la introducerea culorii in sculptura, ca si realizarea de sculpturi plate, aparent „dematerializate" prin pierderea acelei dimensiuni care facea diferenta. Sculptura pictata isi are ca pandant pictura in relief. Tehnici asemanatoare folosise si Marcel Duchamp, marele destructor al conventiilor artistice, atunci cand suspenda tamburi circulari, pictati in forme spiralate, creand privitorului iluzia unei absorbtii in vertijul formelor concentrice. De aici pana la compozitiile ambientale ale unor Niki de Saint Phalle si Jean Tinguely sau la piesele lor „nou realiste", sonore si miscatoare deopotriva, nu a fost mult.

X

Intrate oarecum in zodia previzibilului, expozitiile autohtone de sculptura rareori mai pot promite ceva nou. Intre exceptiile norocoase as numi proiectul sculptorului bucurestean Alexandru Ioan Grosu, inclus zilele acestea in programul aniversar al Galeriilor „Dana". Nascut in 1958, la Suceava, artistul si-a facut studiile de specialitate la Iasi, stabilindu-se ulterior in Capitala. Desi a realizat lucrari de arta monumentala in numeroase locuri  din tara, desi este prezent in colectii de pe mai multe continente, Iasul ii ofera zilele acestea ocazia unei prime expozitii personale. Nu stiu daca ar trebui povestit ceea ce s-ar cuveni privit indeaproape…

Ca artist, Alexandru Grosu s-a aratat mai putin interesat sa ciopleasca la soclul propriei biografii, preferand insumarea de experiente si nu precipitarea fara scop sau inaintarea in directie facila. Evaziv in indicarea vreunui maestru care sa-l fi influentat hotarator, pariaza pe o retorica sculpturala de factura clasica, in care se recunosc si „urmele" sculptorilor greci, dar si geniul lui Michelangelo, si robustetea Rodin, si supletea formala a unui Brancusi.

Ingenios in articularea ansamblurilor, migalos in abordarea detaliilor, sculptorul bucurestean imagineaza structuri complexe, combinand imprevizibil reliefurile, culorile si materialele aflate la indemana. Marmura, lemnul si metalul par a-i fi suporturile favorite. Daca in lucrarile ambientale de mari dimensiuni este preferat uzul abstractiei sugestive (ancore uriase, dispuse vertical, clepsidre zidite in piatra, troite infipte in pamant, cruci si clopote stilizate, pasari din stuf pregatite de zbor), in constructiile relativ miniaturale predomina figuratia libera si spontaneitatea imaginativa. Corpuri umane, siluete cabaline sunt surprinse in posturi incordate, fixate intr-o gestica fluida, sugerand totodata miscarea, dar si impulsul care o face posibila. Gimnastii sai cauta optima conciliere a miscarii cu echilibrul. Oscilante sau giratorii, functie de parghiile sustinatoare, figurile isi estompeaza ritmul sub inertia fortei gravitationale, presupusa ca parte si conditie a lucrarilor.

Retorica sculpturala a lui Alexandru Ioan Grosu este favorabila gestualitatii simple, dar elocvente. Inserturile ornamentale sunt reprimate, in folosul formelor epurate de artificiu si aleatoriu.  Artistul se raliaza in chip fericit acelei „traditii a noului" care asaza sculptura pe versantii consistenti ai ideii si ai lucrului „bine facut". Iata motive suficiente pentru invitatia de a va convinge cu propriii ochi…