Amurgul unei civilizatii

Se constata un interes tot mai mare printre istorici pentru problemele de filosofie a istoriei. Totusi, aceasta viziune a impartirii istoriei pe civilizatii nu face nicicum obiectul unui consens. Acceptind-o, cele mai multe intrebari se leaga de civilizatia noastra: Ce virsta are?, Cind i se va apropia sfirsitul si sub ce forma? etc. Raspunsurile sint, bineinteles, greu de dat, iar diagnosticul greu de pus. Se pare ca ne-am afla de 4-500 de ani in faza "regatelor combatante", dupa care ar trebui sa vina "era imperiala". In rest, exista doar niste posibilitati…

Desigur, din punct de vedere economic, Statele Unite se afla in frunte, cu un avans considerabil fata de celelalte tari, iar distanta creste, ducind la o hegemonie de fapt. Dar considerentele de ordin economic, oricit de importante, nu reprezinta totusi elementul cel mai semnificativ in istoria civilizatiilor. Factorul economic nu are o dinamica proprie, fiind determinatul unor resorturi mai profunde. Puterea economica se poate modifica foarte rapid intr-un sens sau altul. Exista, in schimb, un alt factor pe care istoria civilizatiilor ni-l indica mult mai relevant si determinant in lupta pentru hegemonie: virsta relativa a concurentilor, intotdeauna invingind cel mai tinar. Iar in raport cu celelalte mari puteri, America are acest avantaj.

Unii cred, insa, ca evolutia politica actuala a civilizatiei americane si structura ei democratica exclud posibilitatea instaurarii unui nou imperiu universal, desi acesta ar putea imbraca numeroase forme, unele inedite. Apoi, este foarte mare, mai mare decit oricind, disproportia mijloacelor, a resurselor intre centru si periferie, intre bogati si cei slab dezvoltati, care au gustat bunuri pe care nu le-au mai vazut anterior, dar la care nu au acces. Aici e drama lor, si e una preponderent psihologica. Ele sint actualmente condamnate fie sa se dezvolte impreuna cu Occidentul, fie sa nu se mai dezvolte deloc.

Firmele transnationale au schimbat in ultimii ani aspectul relatiilor internationale, parind ca ne indreptam, prin fuziuni repetate, spre un consortiu al celor mai mari asfel de societati, in care capitalul american va fi preponderent. Aceasta va insemna o foarte mare concentrare de putere economica, ce va atrage cu sine, imediat, concentrarea de putere politica. In prezent, frina principala in calea imperialismului american e de gasit in interiorul societatii americane, si anume in conjunctia a doua curente bine ancorate in traditia acesteia: pacifismul si izolationismul.

Cu toate acestea, o oprire din mars si o degrevare a Statelor Unite de responsabilitatile lor globale pare greu de crezut. "Istoria ne invata ca o mare putere aflata in fruntea cursei pentru hegemonie nu se retrage niciodata de bunavoie. America e condamnata la statutul de superputere" (Neagu Djuvara, Civilizatii si tipare istorice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 416). Deci SUA sint, la ora actuala, marele favorit in cursa pentru dobindirea statutului de imperiu universal. Ceea ce nu inseamna  ca vor si reusi. Rusia si Europa sint depasite de mult, dar la orizont apare un alt concurent: China, tara cea mai populata si care pare cuprinsa de un mare dinamism. Elementul chinez a devenit tot mai expansionist. Autorul invocat crede ca bogatiile solului nu joaca neaparat un rol important, ca cel mai important e elanul vital, urmat de forta tehnologiilor. Iar China demonstreaza elan vital. Desigur, pina la avintul ei deplin mai e necesara o perioada de incubare, iar aceasta va fi depasita, se considera, undeva intre 2010 si 2050. Deci nu mai e mult. Se naste o lume noua … si foarte galbena.

Civilizatia occidentala pare sa fi ajuns la ultima faza a ciclului dezvoltarii, cea a unitatii, a unei progresive uniformitati. Se fac insa simtite "fisuri sinistre" care ameninta pacea si linistea bunastarii. O stare de dezechilibru si de revolta pare in crestere. Neagu Djuvara pune toate aceste manifestari pe seama revolutiei industriale, care a impus omului profunde transformari psihice, facind adaptarea la schimbari extrem de dificila. Intr-adevar, omul a resimtit ruperea de natura, de echilibrul si ritmul acesteia, ritmul modernitatii urbane si intens tehnologizate devenind greu suportabil. Toate acestea au fost insotite de o mutatie culturala pe masura, ceea ce nu a permis civilizatiei occidentale sa incremeneasca in "conformism moral" sau in "academism artistic", obligind-o la noi descoperiri si la o traversare probabil rapida a ultimei faze, cea a unitatii, orizonturile deschizindu-se spre ceea ce s-a numit "un nou ev mediu". Sau poate omenirea nu va mai avansa in forma civilizatiilor ciclice, ci dupa reguli si ritmuri noi, al caror secret inca nu il cunoastem.

Intrebarea fundamentala e daca actuala civilizatie mai are vitalitatea de a converti toate culturile inca vii si a atinge astfel universalitatea. Autorul e sceptic, aminind toate acestea in sarcina civilizatiei urmatoare. Aceasta nu inseamna ca Occidentul se va prabusi. El are inca in fata, probabil, citeva generatii de bunastare si pace relativa, intrerupte de tulburari launtrice tot mai grave, dupa care va urma curba descendenta. Lovitura de gratie i-ar putea-o da "barbarii din interior". Oricum, procesul este ireversibil, o redresare, o revenire la o noua faza de creatie juvenila fiind considerata imposibila. Chiar numarul mare de lucrari ce apar pe aceasta tema este un semn al nelinistii si al interogatiei permanente. In ciuda raspunsurilor preponderent optimiste date de alti autori, Djuvara crede ca nici o civilizatie nu este indefinit perfectibila. La un moment dat ea atinge un grad de oboseala, in primul rind psihologica, dupa care piere in mod necesar.

Asadar, se apropie un nou "crepuscul al zeilor", ceea ce naste o teama mai mult decit justificata, dar resorturile sperantei continua sa functioneze si ele ne anunta zorii unei civilizatii noi, mai nobila si mai luminoasa. Astfel, toate sfisierile, ruinele si deznadejdea sumbrei perioade de tranzitie pot fi alinate de "marile elanuri sufletesti vestitoare de vremuri noi".