Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

  Intr-un clasament al celor mai reusite evenimente cinematografice ale anului, premiera de joi, 28 octombrie, ar fi prima mea nominalizare. La Sala Palatului din Bucuresti s-au vindut toate locurile. Aglomeratia semana cu cea de la concertele de la Festivalul Enescu sau cu cea de la o mare petrecere manelista; o comunitate cit toata Sala Palatului venise sa vada prima proiectie extra-festivaliera a unuia dintre cele mai asteptate filme ale anului.

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu e un documentar realizat exclusiv din imagini de arhiva. Andrei Ujica, regizor roman stabilit in Germania, investigheaza puterea arhivelor vizuale cu determinarea unui crez deontologic si artistic. Fata de Videogramele unei revolutii, in care decodarea a "ce s-a intimplat de fapt" era incercata in voce din off comentind diferitele imagini luate de camere oficiale si particulare (Ujica adunase cit mai multe filmari inclusiv din timpul ultimului miting convocat de Ceausescu), Autobiografia… nu mai contine nici un fel de indicatii non-vizuale. Selectind din aproximativ 1000 de ore de arhiva, regizorul construieste "documentarul" dupa toate regulile vizuale ale unui film de fictiune: numesc aici in primul rind decupajul (alternarea incadraturilor), folosit pentru a crea personaje, atmosfera si suspans. Adaugate sint anumite efecte de sunet, intr-o coloana sonora realizata anume pentru film, care insa nu acopera intreg materialul vizual. Exista cadre lasate fara sunet, in forma filmata atunci, pe 16 mm. Intr-un an in care reconstituirea trecutului exclusiv pe baza arhivelor video mai are un exemplu notabil, When you’re strange – film despre The Doors construit de asemenea doar din imagini cu Jim si formatia, Autobiografia… e totusi un demers si mai extrem, lipsit de voce din off explicativa sau de colaje de imagini pe muzica, datatoare de ritm si dramaturgie. Cine are rabdare sa se obisnuiasca in prima ora de film cu acest alt fel de a privi, in care esti fortat sa decriptezi informatia istorica si corespondentul emotional doar din semnele vizuale, va intilni in urmatoarele doua ore de film secvente absolut naucitoare de behaviorism comunist. Nu vreau sa stric surprizele; rabdarea, inclusiv pina la premiera ieseana din 27 noiembrie, merita toti banii.      

Autobiografia… are mai multe scopuri, fiind in acelasi timp un pariu artistic. Reconstituirea diacronica a personalitatii lui Nicolae Ceausescu, in multe momente incercindu-se unghiul lui de vedere autobiografic, reprezinta pentru regizor si, implicit, spectatori un soi de rafuiala cu trecutul. E o incercare de intelegere a "cum a fost posibil", intrind, pe cit au permis-o reportajele filmate in epoca, mai aproape de intimitatea personajului principal. Dincolo de aceasta privire atit de amanuntita asupra anilor respectivi, filmul provoaca si o rasfringere a gindului asupra perioadei prezente. Paralela cu timpurile pe care le traim nu e nicaieri sugerata in film, dar, intre haul comunist spre prezentul hau capitalist, problema moravurilor, a fenomenelor politice si economice conexe apare cu aceeasi constanta urgenta. Judecind, mai ales in urma descrierii anilor ’80, ca in momentul de fata datoria externa a Romaniei e mai mare decit a fost vreodata in acei ani de lipsuri, dorinta de a vedea un documentar despre ce se intimpla acum la nivel macro-economic si politic, ce mecanisme internationale duc la taieri de salarii si datorii externe care se acumuleaza zi de zi, e cu atat mai mare.

Reflectind inevitabil gindul asupra prezentului, Autobiografia… nu ramine, astfel, in paradigma trecutului incheiat la proces. In acest sens, este mai mult decit un simplu film, e un semn de intrebare, o provocare la investigatie continua, mai ales ca acum informatia e liber disponibila pe internet. Cine vrea sa se informeze despre ce se intimpla in zilele noastre poate sa o faca.