„Balul intelectualilor”

O actrita (si eseista) cu prenume de apa crengista, curgatoare si nemuritoare, Ozana Oancea, a avut ideea (fericita, zic eu) de a alcatui o monografie, cit obiectiva, cit subiectiva, a Casei  Scriitorilor de la Neptun. Si m-a invitat si pe mine sa ma dau in stampa.

Eram student "copt", trecusem in anul II, cind am ajuns prima data la mare, in tabara studenteasca de la Costinesti.  N-o sa pot niciodata re/scrie sentimentul coplesitor care te inunda, vibratia intregii tale fiinte cind, dupa ce trenul pleaca din gara Constanta si o ia tot mai spre sud, spre Mangalia, deodata, in stinga (unde-i inima) apare – si calatoreste impreuna cu tine – Marea! Tot atunci rasarea si soarele – si ce vrei mai mult decit sa ai favoarea de a vedea, in premiera, Marea si rasaritul soarelui pe Mare! Cu ochii plini de nisipul nesomnului – caci veneam cu un tren de noapte, de la Iasi -, m-am repezit la fereastra deschisa, gata sa absorb, impreuna cu briza diminetii, toata acea priveliste nemaivazuta de mine, cel nascut intr-un sat de pe valea Jijiei, obisnuit doar cu unduirea ierburilor si a holdelor si cu alternarea (blagiana!) a reliefului: deal-vale si deal-vale/ si-un dulce dor de moarte, cum aveam sa scriu (inter-textualist!) mai tirziu.

Atunci si dupa aceea, vreme de aproape un sfert de veac, va ramine in mine, nealterata de rutina si de virsta, aceasta descoperire matinala a Marii, ca a unei fiinte, ca a unei femei tinere care vine de undeva de departe, infasurata in voaluri unduitoare, transparente, vine spre tine mereu, fara a ajunge vreodata… Chimia Marii (as putea spune: a Mariei, ca s-o personalizez) contine o sama de elemente subtile, care te fac, aproape simultan, sa te bucuri, sa te intristezi, sa te indragostesti si sa-ti vina sa mori. Pacat ca s-a banalizat, prin indelunga folosinta (la inmormintari, indeosebi), versul eminescian: Mai am un singur dor / In linistea serii / Sa ma lasati sa mor / La marginea marii. // Sa-mi fie somnul lin / Si codrul aproape, / Sa am un cer senin/ Pe-ntinsele ape.

Dar ca sa ajung la Neptun, la marginea marii, a trebuit sa mai treaca inca vreo zece ani, sa debutez editorial si sa acced la calitatea de membru al Fondului Literar, o prima etapa, pina la cea de membru stagiar si, in sfirsit, de membru titular al Uniunii Scriitorilor. Ca membru al Fondului, ti se decontau unele calatorii prin tara (neaparat de documentare), beneficiai de oarecari imprumuturi (depinde cum puteai sa-l aburesti pe Traian Iancu, "tartorul" Fondului) si aveai acces la casele de creatie si odihna ale scriitorilor. Ce-ti trebuia mai mult? Mai ales ca, spre a deveni titular, aveai nevoie de trei carti, trei recomandari de la scriitori vizibili si mai trebuia sa traversezi si exigentele Comisiei de validare, care nu se lasa sedusa (cred) de „argumente" colaterale, cum se va intimpla in anii ’90… Cum ritmul meu editorial era: o carte la patru ani, mi-ar fi trebuit peste un deceniu ca sa ajung titular. Noroc ca, pentru a doua carte (Nocturne, 1975), am  primit premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi, astfel incit am fost automat titularizat. (Atunci, ca si acum, puteai/poti deveni titular fie si cu o singura carte, daca era/este premiata de Uniunea Scriitorilor.)       

Ca stagiar si provincial, am fost cazat, vara de vara, la garsoniera 9, sau 11, situate la parter, igrasioase si galagioase, datorita vecinatatii cu veranda – unde taifasuiau, pina tirziu in noapte, scriitorii – si cu gradina, curtea si livada, prin care se zbenguiau copiii… Dar ce conta? Eram tinar si nelinistit… Abia ca titular am urcat la etaj, uneori chiar pe partea opusa terasei, unde era liniste si pace si de unde puteam spiona  vilele tovarasilor (din CC, din guvern), fara a vedea vreodata vreun tovaras, ci doar niste securisti postati ici-colo. Securistii se amestecau cu vilegiaturistii, pe faleza pe care ne faceam, seara de seara, promenada, de la – sa zicem – circiumioara Ciresica si pina la Vila Tovarasului. A Tovarasului, da. Cind ajungeau la capatul dinspre Vila, cu 50-30-25 de metri inainte (depindea de tupeul fiecaruia, sau daca bause ori ba o bere), turistii faceau cale-ntoarsa: in fata lor se inalta un gard de sirma impletita, iar un avertisment: Trecerea oprita! le arata ca pina aici le-a fost plimbarea. Dincolo de gard erau plantati gardisti inarmati, dispusi la distanta egala, pina spre plaja care intra cu citiva zeci de metri in mare. Toate astea, in zilele cind Tovarasul  se afla acolo. De altfel, incepusem a ne prinde cind vine. Doar ce constatam intr-o dimineata ca a sosit vaporul, un vas al pazei de coasta, care ancora la vreo suta de metri de tarm. Erau si alte semne: cu citeva zile inainte se stirpea, pe calea aerului, toata tintarimea si mustimea din zona, intru bucuria tutulol. Apoi venea o miscare vioaie de elicoptere. Toti dezbracatii (mai mult sau mai putin) erau cu ochii pe cer, incercind sa identifice elicopterul prezidential. Copilasii faceau din mina, mai mult in joaca, parintii susoteau intre ei: Ceausescu-apare, / Soarele rasare! Nu-i greu de imaginat ce incintare era acolo, sus, sa-ti vezi poporul, dezbracat la piele, insorindu-se, bronzindu-se, calindu-se, spre a porni, odata terminat concediul, spre comunism, in zbor.   

Si, totodata, ce asezare strategica, ce vecinatate onoranta si, deopotriva, stresanta, pentru scriitori! I-a fost simplu Tovarasului sa-i cheme la ordine, in vara anului 1971, sa incerce a-i atrage intr-o noua revolutie culturala (taman atunci importata din China maoista), intr-o cursa, intr-o capcana din care unii nu vor mai scapa.

Intr-o cursa il atragea si Fanus Neagu pe "beizadeaua" Nicu Ceausescu, cu care se plimba pe faleza, ii spunea bancuri politice precum si tot felul de porcarioare, in stilul lui inimitabil. Cica "beizadeaua" ar fi fost si pe la vila noastra, poate intr-o serie cind eu nu eram pe-acolo, sejurul meu fiind, aproape nesmintit, timp de 20 de ani, intre 15 iulie si 1 august. Era, aceasta, o perioada de tranzitie spre seria greilor (a conducerii Uniunii si a altor barosani), care isi rezervau intervalul (meteorologic) cel mai bun: 1-15 august. Dar nici nu ne pasa, mai ales ca seria noastra era una a (relativ) tinerilor. De la an la an, abia asteptam sa ne revedem si sa ne povestim. Cum sa nu te bucuri cind aparea Ana Blandiana, cu surisul ei atasant si cu Rusan al ei, mereu saritor la nevoie… Prin curte, copiii (baiatul meu avea atunci 4-5 ani) muzicalizau: anablandianaaaaa… Dar mai erau si alte poetese in floare: Denisa Comanescu, Daniela Crasnaru, Grete Tartler, Doina Uricariu. (Sint sigur ca am uitat pe cineva si merit oprobiul public…) si nici sotiile noastre nu erau de ici-colea.

Fiecare sejur se incheia cu Balul intelectualilor (denumire care ironiza un roman de epoca), cind se alegea, de catre un juriu impartial(!), regina balului. S-a intimplat ca, in acel an, sa ia masa la scriitori – cine credeti? Stefan Andrei, ministrul de Externe, impreuna cu sotia sa, actrita Violeta Andrei, aflata in plina forma… de cozonac. Si a trecut asa, ca o boare / pe deasupra viilor, zvonul ca ea va fi regina balului. Cam toata suflarea scriitoriceasca s-a indignat. Candidatele noastre au transmis – prin telefonul fara fir – ca ele refuza sa participe (dupa ce carasera, saracele, geamantane enorme, cu vestimentatie cit pentru o calatorie in jurul lumii). Tensiunea crestea de la minut la minut, mai ales ca juriul – care se retrasese pentru deliberare – intirzia sa apara. In sfirsit, dupa o asteptare exasperanta, au aparut – si juriul, si regina. O regina necunoscuta, pe care nu stiam de unde s-o luam. Oricum, nu era Violeta Andrei (care, de altfel, plecase) si nici vreuna dintre poetesele noastre… Pina la urma, s-a dovedit a fi nimeni altul decit prozatorul Constantin Georgescu, pe care juriul, impreuna cu poetesele, il pavoazasera de mai mare dragul. In felul acesta s-a impacat si capra, si varza.

A fost, aceea, ultima editie a Balului intelectualilor. Incepind din vara urmatoare nu s-a mai organizat decit (cum era si firesc) Balul copiilor. Care continua (din cite stiu) si-n zilele noastre.