Bunica (II)

In memoria profesorului meu Petru Olteanu, decedat de curind, omul de la care am invatat multe in viata.

Spuneam ca este greu sa scrii/sa vorbesti despre bunici si sa nu melancolizezi destul de dulceag mirosul de gutui sau de dulceata de cirese amare din casa bunicilor, pisicuta din poala bunicii, care face „miau-miau", ciinele, care zice din claxonul personal „ham-ham", vacuta care face „mu-mu". Un anume sentiment de déjà vu, care aduce a Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Delavrancea, este aproape de neevitat. Dar cine nu are sau nu a avut bunici si nu se induioseaza la amintirea lor si a propriei copilarii, cea mai frumoasa virsta a omului, aceasta chiar si in ziua de azi, in epoca sufletului „invirtosat", cum se spune la Scriptura?

Bunica mea, care a facut si a crescut o gramada de copii, care a muncit pe brinci o viata intreaga, ca sa se aleaga la sfirsitul ei cu titlul, infamant pe atunci, de „chiaburoaica", avea si micile ei placeri. Bunica era cea mai apriga gospodina la facut colive. Nu stiu de unde a pornit si cum s-au innaravit femeile la noi sa faca niste colive de-ti statea mintea-n loc. Fiecare gospodina se muncea sa faca o coliva macar cu un virf de caciula peste coliva celeilalte. Si bunica avea mare lauda pentru colive de la celelalte femei, iar o lauda de la parintele o facea mai sa lesine de bucurie. Numai noi, nepotii, nu laudam colivele. Le infulecam de ziceai ca se bat turcii la gura noastra. Vai, si bune mai erau! Cind inghiteai, simteai dulceata pina in adincul imparatusului!

Nu mai povestesc cum facea bunica colive pe care sa le pomenesti, din griu curat, pe care-l fierbea pina iesea moale si des, o intindea pe tipsia rotunda sub ochii nostri holbati, folosea „tiparul" (pe care nu-l dadea alteia nici s-o arzi cu fierul inrosit!), facea crucea din cacao si cafea risnita si celelalte semne din zahar „pudura", dupa care cernea posmag, punea bumbisori si flori; cum avea ambitul s-o intreaca in trebusoara asta pe Natalita lu’ Ion; cum se infoia mindra in fuste, cind parintele a rugat-o sa faca o coliva pentru hram, asta in ciuda dusmancei ei intru colive; cum, de gura bunicii, bunicul a mers pina la Podu Iloaiei, la dugheana lui Smil, ca numai Smil avea bomboane colorate, care trebuie pentru coliva.

Dar marea scena a bunicii, care ar fi facut invidioasa orice actrita, era scena, ca sa zicem asa, a „primirii nepotilor". Noi, multii nepoti, mergeam la bunica de sarbatori, cum am aratat. Bunica ne iesea inainte cu chiote de bucurie si plesnind palmele: „Vai, blea, blea, blea". Nu intelegeam nimic! Pe urma bunica isi dadea seama si disparea in casa. Se auzeau dupaiturile bunicii, sertare trase. Apoi bunica iesea afara cu proteza dentara pusa. Acuma putea vorbi ca lumea.

In casa bunicii nu se simtea miros de gutui, nici nu veneau „miresme de matacina si isop", ca in casa bunicilor Lizucai, ci era zapuseala si mirosea vag a caca de pisica. Bunica isi pierduse mirosul, iar mitele isi faceau de cap pe sub laita. Bunica trona pe pat, intre perne, iar noi, nepotii, mamele si alte rude umblam in jurul ei, ca niste pui in jurul unei closte. Apoi bunica incepea sa analizeze nepotii: „Da’ aiasta a cui ii, fa?" „Asta-i Claudita lui Vasile si-a Petronelei, mamaie", ii spunea vreo fiica. „Vai, ia uite ce frumusica-i", plesneste din palme bunica la asa frumusete. „Mai, mai, si ce rochitica cu fiong ros! Si cu iepurasi!" Pe urma se-ndreapta si zice cu alt glas, mai gros: „S-o dat in partea Dudumanestilor. Motata si tare-i mai plac bulendrele. Bucatica taieta ma-sa!" „Vezi, mamaie, sa nu te-auda, ca-i dincolo." „Lasa sa m-auda, ca nu-i mai incap ruminelele in casa. Zic: Da’ ce-s trebuie atitea, Petronelo? Ea ‘ce: Mamico, femeile din ziua de azi trebuie sa aiba grija de ten. Ei, daca-i vorba de teeien, s-o mintuit treaba."

Pe urma bunica isi indreapta privirile spre alt nepot. „Da’ aista?" „Aista-i Raducu Sandicai si lu’ Janica." „Vai, ce cumintal ii el! Bata-l focu’ sa-l bata! Vin’ la bunica sa te pupe!" Eu (caci Raducu eram eu) ma feream cit puteam, fiindca mi-era frica de gura rece si uscata a bunicii. Pe urma bunica se-ntoarce spre femei si zice cu alt glas: „Il vezi cum sta inchiorchiosat? Parca vre’ sa te-mpunga. Asa-i si ma-sa, ca nu-i mai ajungi cu prajina la nas." Mama, nora ei, auzea, dar inghitea galusca.

Pe urma privirile bunicii sint atrase de un nepotel care se juca la masa: umplea un pahar cu resturile de vin din celelalte pahare si bolmojea in legea lui de copil. „Aista-i a lu’ Gheorghe, nu?" „Al lui, bunica." „Vai – exclama bunica incintata – ce sepcuta are el. Ptiu-ptiu-ptiu, sa nu te deochi." Pe urma cu glas mai gros si mai scazut: „Ia uite, fata hai, cum invirte paharele. Te pomenesti ca-i samana lu’ Gheorghe. Ca sa se faca vin din c… , tot l-ar bé. Izact ca el. Cum ii sacu’ si peticu’."

Si tot asa lua la rind pe toti nepotii. Nu scapa nici unul.

                                          *

Scriu aceste amintiri in duminica impacata a Pastelui. Se face noapte. Ploua domol. Stau la computer, linga fereastra deschisa si adulmec noaptea, care ma inconjoara moale si tacuta. Noaptea implacabila in tacerea si raceala ei parca imi spune ca vremea bunicii, a copilariei nu o pot decit visa, fara s-o mai pot gasi vreodata.