Canonul, canonul…

Am tatonat un subiect pe care nu mai am cum sa-l evit: rediscutarea, renegocierea canonului literar impus de criticii generatiei ’60. Discutia a pornit de la citeva articole publicate de Virgil Nemoianu in 1990 in paginile Romaniei literare. Sorin Alexandrescu a revenit si el cu un studiu despre canonul romanului interbelic, reluat in Privind inapoi modernitatea. Treptat, subiectul a devenit unul incitant, astfel incit mai multi critici si-au adus contributia. S-a tradus, in doua variante, cartea lui Harold Bloom, au aparut chiar lucrari autohtone (a Cosanei Nicolae, de pilda), culegeri tematice (una coordonata de Marin Mincu), astfel incit s-a ajuns si la ideea unei batalii canonice de data recenta. Altfel spus, canonul postmodernist ar incerca sa-l submineze pe cel modernist, impus de critica interbelica si de cea saizecista. Ceea ce trebuie remarcat este in primul rind o spaima a vechii garzi a criticii, o reticenta fata de orice tentativa de schimbare. Ani de zile, nu s-a acceptat ca locul unor Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, D.R. Popescu, Fanus Neagu, Augustin Buzura, Nichita Stanescu, Marin Sorescu etc. poate fi relativizat, ca la acelasi nivel cu ei pot convietui autori precum Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru s.a.m.d. Si totusi, unele schimbari devin evidente: se observa, in ultimii ani, o tot mai acuta tendinta de a-i impinge catre marginea canonului pe scriitori care cu douazeci de ani in urma erau in virf, precum Augustin Buzura, D.R. Popescu sau Alexandru Ivasiuc. Scriind, unii dintre ei, o literatura evazionista, astazi nu mai corespund exigentelor estetice (nu de alt fel) ale unor cititori crescuti in alta traditie decit cea modernista.

Aceasta atitudine conservatoare a criticii "vechi" a aparut si ca o reactie de autoaparare fata de agresiunile optzeciste. Considerind ca a venit vremea lor, unii dintre acestia au incercat sa impuna o ierarhie a literaturii in care marginalii de ieri ocupau prim-planul. Gestul a parut o lezmajestate. Din acest punct de vedere, reprezentativa este lucrarea din 1999 a lui Mircea Cartarescu, Postmodernismul romanesc, pe care l-am considerat, cu ani in urma, cel mai extins manifest literar romanesc. Dorind cu orice pret sa demonstreze teza existentei unei traditii autentice a artificiilor postmoderniste in literatura romana, el nu se poate abtine sa nu comita aici aspre judecati "de valoare", criteriul unic fiind aderenta sau, dimpotriva, cecitatea unor autori fata de spiritul postmodern, imprecis sau, in orice caz, neconcludent definit. Prin urmare, din simpla "eticheta", postmodernismul ajunge sa suplineasca obligatoriul criteriu estetic. Ar fi existat, astfel, un spatiu literar subteran, propice celor mai indraznete experimente, care nu avea, insa, decit nedreptul rol de a-l seconda pe cel de suprafata, oficializat si unanim acceptat. Acesta din urma ar fi reprezentat de Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Marin Preda, D.R. Popescu, Al. Ivasiuc etc. Defalcarea fenomenului literar postbelic in doua compartimente antagonice, care, asa cum sint prezentate, nu ar fi avut nici o sansa de a forma un corp comun, este, mai intii de toate, artificiala, ba chiar injusta. Ceea ce vrea acesta sa demonstreze este faptul ca postmodernismul generatiei sale are "origini sanatoase", s-a ivit ca o urmare fireasca a experimentelor ce clocoteau in subsolul ostracizat al literaturii romane. Este, sa recunoastem, un tablou destul de putin credibil, dar care ii convine de minune criticului nostru, in incercarea sa de a atribui intiietate unei tendinte care ar reprezenta incununarea unor indelungi si insistente incercari autohtone de schimbare a paradigmei moderniste. Atacul la valori autentificate precum Nichita Stanescu sau Marin Sorescu nu a avut decit darul de a intari rigoarea criticii saizeciste, astfel incit canonul cu greu s-a lasat modificat. Si nu doar din pricina autoritatii acestor mohicani ai esteticului, ci mai ales din cauza ca propunerile optzeciste nu aveau suficienta consistenta ele insele. Cum sa-l inlocuiesti pe Marin Preda cu un autor artificial si repetitiv precum Mircea Horia Simionescu? Sau pe Nichita Stanescu cu Mircea Cartarescu ori cu Florin Iaru?

Din pacate, sintezele de istorie literara care au aparut, de la cea a lui Eugen Negrici la cea a lui Alex. Stefanescu ori la recenta Istorie critica a lui Nicolae Manolescu nu au suficienta rigoare spre a inchide discutia. Ele denota mai curind limitele autorilor lor decit reusesc sa sintetizeze o stare de fapt. In ultimii ani, se observa o noua spaima provocata de atitudinea necenzurata a scriitorilor lansati in anii 2000 fata de trecutul literar. Am detectat-o, de pilda, in Istoria lui Manolescu, care mereu compara spiritul de fronda al acestora cu furia generatiei ’27. E o problema falsa. Nu cred ca exista nici o "gerontofobie" (termenul ii apartine lui Alex. Stefanescu) a tinerilor scriitori de astazi; pur si simplu ei si-au manifestat dezaprobarea fata de unele modele literare pe care nu le mai simt ale lor. E ceva firesc, care tine de igiena literara.