Cine sunt si ce vor Prietenii Siriei?

Vinerea trecuta, la Paris, s-a desfasurat Conferinta Prietenilor Siriei. Nimeni nu organizeaza o Conferinta dedicata unei tari fara probleme, ci numai uneia aflata in dificultate. Iar Siria se afla in mare dificultate. As indrazni sa afirm ca chestiunea siriana este mai grava si mai greu de rezolvat decat cea libiana din vremea rascoalei anti-Gaddafi. Conferinta de la Paris – as zice – confirma vechea zicala romaneasca: „Prietenul la nevoie se cunoaste".

Numai ca lucrurile sunt mult mai complicate. Cei adunati acolo isi zic „Prietenii Siriei". Dar care Sirie? De fapt, acum, sunt doua Sirii: cea a lui Hafez al-Assad si cealalta, a adversarilor lui. In Libia, majoritatea era impotriva lui Gaddafi, care se baza mai mult pe mercenari si pe fidelii apropiati de tron pe care ii miluise cu fel de fel de avantaje. In Siria, insa, Assad are inca foarte multi adepti, nu numai in armata, ci si in randul populatiei civile. Recent, au avut loc alegeri parlamentare, iar noul parlament (250) si-a inceput deja activitatea. Desigur, putem banui ca alegerile s-au desfasurat dupa tipicul tarilor cu partid unic si cu presedinte fiu al poporului, dar macar aparentele sunt salvate.

De aceea, conflictul din Siria – care, de fapt, este un adevarat razboi civil – tinde sa se prelungeasca inca multa vreme in lipsa unei interventii externe, de un fel sau altul.

„Prietenii Siriei" de la Paris sunt numerosi: vreo 107 tari si organizatii din Europa, America si Liga Araba. Ei sunt prieteni ai Siriei anti-Assad si considera ca acolo singura solutie este plecarea acestuia de la putere.

Vedeta reuniunii a fost Abdel Basset Sayda, seful CNS (Consiliul National Sirian), un fel de FSN, organismul politic aflat in fruntea rebelilor. El a cerut pur si simplu comunitatii internationale sa recurga la forta impotriva lui Assad in forma cunoscuta deja a instituirii unor „zone de excludere aeriana", ca in Libia.

Desigur, nu inainte de a obtine o Rezolutie a Consiliului de Securitate a ONU care sa se intemeieze pe cap. VII al Cartei, adica cel care admite recurgerea la forta.

Reuniunea a fost, in principiu, de acord cu inasprirea sanctiunilor si chiar cu recurgerea la forta, dar obtinerea unei Rezolutii a Consiliului de Securitate care s-o legitimeze intr-un fel sau altul este un obstacol, deocamdata, de netrecut.

Rusia si China au drept de veto in Consiliu si inca de la inceputul revoltei siriene s-au opus ferm oricarei interventii in forta in Siria pentru rasturnarea regimului.

Ele spun ca in cazul Libiei au fost inselate: zona de excluziune aeriana s-a transformat intr-o interventie militara masiva care a dus la caderea lui Gaddafi si schimbarea regimului. Or, in cazul Siriei, spun ele, nu vrem sa repetam greseala si sa hotaram intr-o chestiune pe care poate s-o rezolve doar poporul sirian. Se stie ca peste veto-ul unui membru permanent al Consiliului de Securitate nu se poate trece. De aceea, eforturile Prietenilor Siriei se concentreaza pe convingerea Rusiei si Chinei sa li se alature. Deocamdata, aceste eforturi n-au dus nicaieri. Dna Clinton s-a enervat si a aruncat cuvinte grele catre rusi si chinezi, numai ca acestia sunt obisnuiti cu asa ceva si i-au raspuns pe masura.

In ce ne priveste, noi am avut la Paris aceeasi pozitie din care fiecare intelege ce vrea. Ministrul Marga a spus ca Romania sustine depasirea urgenta a crizei siriene prin implementarea riguroasa a „Planului Annan" si prin reluarea misiunii ONU de monitorizare in care avem si noi cinci observatori.

Declaratia este cel putin pitoreasca, in conditiile in care, cu o zi inainte de Reuniune, Kofi Annan a declarat limpede ca misiunea lui n-a reusit si ca ar fi bine sa fie invitat si Iranul la negocieri. Reamintesc ca in aprilie a.c. Annan – fost secretar general al ONU – a reusit sa adune la aceeasi masa partile aflate in conflict, a obtinut o incetare a focului, admiterea unei misiuni de observatori si promisiunea ca vor gasi o solutie pasnica. Rezultatul a fost ca a doua zi dupa plecarea lui numarul mortilor de-o parte si de alta a crescut spectaculos, iar Misiunea s-a declarat neputincioasa si vrea sa se retraga. Este clar ca partile sunt ireconciliabile, iar Annan insusi se indoieste ca o solutie pasnica este posibila. Si, totusi, luni a fost din nou la Damasc, intr-o incercare disperata de a aduce cele doua parti la masa tratativelor, dar Opozitia l-a criticat aspru pentru acest gest. Este clar ca o solutie pasnica este o utopie.

Dar Marga nu se lasa. El „a facut apel la partile implicate in conflict sa identifice modalitatile cele mai constructive pentru o incetare completa a violentelor si pentru angajarea pe calea crearii premiselor necesare incheierii unui acord politic care sa faciliteze realizarea tranzitiei democratice in Siria etc. etc." (comunicat MAE). Mai lipsea ca partile aflate in conflict, care se dusmanesc de moarte, sa fie chemate sa puna umarul la „intarirea pacii si securitatii mondiale, la lupta pentru o lume mai buna si mai dreapta" – cum se spunea in limbajul lemnos de altadata. Chiar si ambiguitatea limbajului diplomatic are, totusi, niste limite.

Fapt este ca in Siria se desfasoara, cu intensitate sporita, una din marile tragedii ale lumii arabe si nu numai. Razboaiele civile erau o specialitate a Libanului, tara cu populatie foarte amestecata din punct de vedere religios. Siria a avut o contributie notabila la pacificarea Libanului, este adevarat, cu pretul transformarii acestuia intr-un fel de vasal al Siriei. Acum in Liban este pace, iar razboiul civil, cu toate ingredientele sale cumplite, s-a mutat in Siria. Sfarsitul nu pare aproape. „Prietenii Siriei", adica adversarii lui Assad, sunt numerosi si puternici, dar nici acesta nu este slab si lipsit de sprijinitori. Evreii, la prima vedere, ar avea motive sa se bucure ca unul din marii lor dusmani – Siria – are grave probleme interne; agravarea conflictului, insa, poate arunca aschii aprinse care pot afecta vecinii, inclusiv Israelul.

Deja cu Turcia relatiile s-au incordat din pricina acelui avion turcesc doborat, iar unii din Irak abia asteapta sa intre din nou in hora. Iranul il sprijina puternic pe Assad, iar Rusia si China nu dau semne ca ar vrea sa-l abandoneze.

Evident, solutia este cea romaneasca: Pupat Piata Endependentei (cum vrea Marga), numai ca sirienii si-au bombardat cam toate pietele si nu prea mai au unde sa aplice solutia noastra.