Concursiada mea

Acum citiva ani, dupa insistentele prietenei Alina Tacu, care era pe atunci redactor-sef la un ziar iesean, m-am inscris la un concurs literar dintr-un oras dunarean. Trebuie sa va spun ca eu socot munca literara ca fiind dirza si singuratica, nu ai cu cine te intrece, decit cu tine insuti. Gindind astfel, nu exclud concursurile profesioniste, cinstite, adevarate, putine care exista in tara aceasta, cum sint Premiile Ziarului de Iasi, in care cred.

Am primit apoi un telefon prin care am fost informat ca am cistigat un premiu. Pe la mijlocul lui noiembrie, aproximativ ora 10, am ajuns in urbea cu pricina. De la gara am traversat oraselul pe jos, admirind o zona de vile antebelice, multe refacute dupa gustul mai nou, vile care dovedeau ca oamenii de pe aici vor si stiu sa traiasca bine. Bineinteles, au si cu ce. La Biblioteca Judeteana ma intimpina simpaticul director. Cafele. Felicitari. Vorbe ieftine la tigari scumpe. O secretara fisneata si bine nutrita, cum zice francezul, ne etala pe masa cafele, saratele, pieptu-i generos si alte dulciuri. Mai erau citeva ore pina la ceremonia de decernare a premiilor. Directorul imi propune sa ma odihnesc „nitel". Nu, zic, am sa dau o raita prin oras.

In zona administrativa a orasului era liniste. Mi s-a spus ca multa lume din oras este plecata la lucru in Occident. Bancile din parcuri, afisele, etc erau vopsite in tricolor. Un primar de la „Romania Mare" a ordonat astfel, dupa modelul lui Funar, omul cu ochii de gheata, cine isi mai aminteste de el. Acum e acelasi primar, dar a trecut la PNL. Na, frate! Au si ei simirazii lor. Astfel ca in parc am stat cu fundul pe tricolor, un tricolor cacaniu, caci culorile se schimbasera dupa ploi si dupa frunzele cazute. Pe malul Dunarii e un parculet in panta umplut pe metru patrat cu statui: domnitori, politicieni, savanti, artisti, etc. Un kitsch perfect! Insa in fata Prefecturii se afla, pe un postament, un cap al actorului Stefan Banica Senior – o capodopera! Sculptorul (regret ca nu i-am retinut numele) a pastrat trasaturile omului Banica, dar a sugerat prin anumite trasaturi si un clovn, un clovn universal, cum a fost Banica. Minunat! Mai ramin cu amintirea Dunarii si cu regretul ca nu locuiesc linga o apa mare, ceea ce mi-am dorit intotdeauna: sa ramii cu privirea duuusa…. Parca esti mai aproape de Divinitate, pe cind Dumnezeu calca peste ape.

La intoarcere, simpaticul director al Bibliotecii Judetene ne-a condus la seful sau, cred ca seful de la cultura sau asa ceva. Acesta ne-a intins o mina flasca, reptilina, cum intindea odata boierul mina taranului sa i-o pupe („sar’mina, coane, ajuta-ma c-o dubla da porumb, ca-ti muncesc la vara peste boieresc"). Si alti sefuleti din diferite birouase ne-au intins aceeasi mina flasca. Toti se uitau la noi, cum sa va spun, fara sa ne priveasca: ca prin sticla, asa cum se uita sarpele cind hipnotizeaza broasca inainte de a o devora; sau cum se uita Sarapova cind serveste spre adversara: „Mai existi?!"

Pe urma am mers intr-o sala friguroasa, unde erau vreo 15 persoane: niste domnisoare exaltate, care apar intotdeauna cind e vorba de… „poeti", niste tipi singuratici – probabil scriitori in devenire – si o serie de doamne cu paltoane pe umeri, functionare de la Consiliul Judetean, bucuroase sa faca o pauza in munca terna de birou. Chemati pe rind, ca la caprarie, fiecare spunea cuvintele goale, care se rostesc in astfel de ocazii, si citea un mic text din opera proprie. Insa o doamna doctor-prozatoare, care primise o mentiune de-a moaca, in urma interventiei unei directoare de biblioteca din alt judet catre directorul nostru, nu mai termina. Citea dintr-o proza malaiata cum a parasit-o iubitul, un text intre Ileana Vulpescu (cine isi mai aminteste de ea!?) si Sclava Isaura. In fine, a terminat.

Apropo de premii. Comisia de premiere a fost formata din acel sef cu mina flasca, cel care, indubitabil, n-a catadicsit sa citeasca vreun text de-al concurentilor, fiind pus doar cu numele; din directorul Bibliotecii, care, l-am „zapsit" eu, se pricepea la literatura cum ma pricep eu la limba mayasa sau Vanghelie la gramatica romana. Al treilea membru al comisiei sigur ca a citit textele. Era un profesor de liceu pensionar, care cindva a scris o carte despre activitatea de cronicar de teatru a lui C.A.Rosetti (cel caruia Eminescu ii remarca cu fiere „bulbucatii ochi de broasca"). In atari conditii, ma intreb, din doua una: ori imi fusese dat premiul aleatoriu, ori textele mele erau atit de stralucitoare, incit au luminat pina si mintea cvasi-istoricului literar.

La masa festiva, care, probabil, a costat de vreo zece ori peste toate premiile noastre laolalta (nu mai vorbesc de camerele de hotel platite si neocupate, caci cei mai multi s-au grabit catre casa), au venit functionari de la Consiliul Judetean, in majoritate contabili. Lipsind din nu stiu ce motive si simpaticul director al Bibliotecii Judetene – singura noastra legatura cu localnicii -, noi, premiantii, am ramas ca niste pui „desclociti", cum zice mama mea, adica lasati de closca. Astfel ca la aperitiv am inghitit niste chestii care tremurau in farfurie la un loc cu informatiile despre impozitul pe valoarea adaugata, iar votca Finlandia am baut-o cu indemnizatii si dividende. Colac peste pupaza, „mentionata" doamna doctor a venit la mine sa se scuze pentru ca a citit prea mult la festivitate, dar… si urmau niste explicatii alambicate. Probabil ma auzise cind protestasem cu glas cam tare. Ma cam „ciupisem" si devenisem, ca cei mai multi oameni la betie, sincer si grobian. Am avut totusi capacitatea sa arunc niste vorbe politicoase si aproximative. Noroc de limba romana, saraca! Nimic mai admirabil decit vorbele care nu spun nimic, pentru ca le folosim ca arme, ascunzatori, lovituri sau scapari, in loc sa le folosim pentru scopul lor stramosesc – comunicarea intre oameni: „intr-un fel aveti dreptate", „in fond, da" sau mortala formula „sa ne mai gindim, nu putem trage concluzii pripite".

In fine, in aceeasi noapte am plecat spre casa, promitindu-mi sa nu mai particip la astfel de concursiade. Si m-am tinut de cuvint.